Când acasă nu mai e acasă: Noaptea în care am fugit cu copiii mei

— Taci, Livia, dacă mai spui un cuvânt, te jur că nu mai răsari dimineață!
Vocea lui Radu răsuna ca un tunet în bucătăria mică, iar mâna lui strânsă pe mânerul cuțitului mă făcea să tremur din toate încheieturile. Copiii mei, Ilinca și Paul, se ascundeau după ușa camerei lor, cu ochii mari și umezi. Am simțit atunci că nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc în frică, nu mai pot să-i las pe ei să crească printre țipete și pumni.

Mi-am strâns curajul într-un colț de suflet și, când Radu a ieșit să fumeze pe balcon, am luat copiii de mână. „Nu scoateți niciun sunet”, le-am șoptit. Am ieșit pe ușă desculți, cu hainele de pijama și doar cu portofelul meu vechi. Afară ningea liniștit, ca și cum orașul ar fi vrut să ne acopere urmele.

Am alergat până la stația de autobuz, tremurând de frig și de frică. Ilinca plângea încet, iar Paul mă întreba: „Mami, unde mergem?” Nu știam ce să-i spun. Nu aveam niciun plan, doar speranța că mama mea ne va primi.

Când am ajuns la blocul copilăriei mele, am sunat la interfon. Am auzit vocea mamei: „Cine e la ora asta?”
— Eu sunt, mamă… Livia. Te rog, deschide-mi!
A urmat o pauză lungă, apoi un oftat: „Nu pot, Livia. Tatăl tău doarme și nu vreau scandal. Du-te acasă la tine.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am încercat la sora mea, Camelia. A răspuns la telefon somnoroasă: „Nu pot să te ajut acum, am copiii mici și soțul nu vrea probleme.”

Am rămas în fața blocului, cu copiii lipiți de mine, sub lumina chioară a unui felinar. Mi-am dat seama că nu am unde să merg. Am început să plâng în tăcere, încercând să nu-i sperii mai tare pe cei mici.

— Mami, ne întoarcem la tati? a întrebat Paul cu voce stinsă.
— Nu, puiule. Niciodată.

Am pornit spre gară. Nu aveam bani decât pentru un ceai cald și două covrigi. În sala de așteptare mirosea a mucegai și a oameni obosiți. Copiii au adormit pe o bancă, iar eu am stat trează toată noaptea, cu ochii pe ușă, de teamă că Radu ne va găsi.

Dimineața am sunat la un centru pentru femei abuzate. O doamnă cu voce blândă mi-a spus că ne pot primi pentru câteva zile. Am simțit pentru prima dată o rază de speranță.

În zilele următoare am încercat să-mi reconstruiesc viața din nimic. Copiii mergeau la școală cu haine primite de la alții, iar eu am găsit o slujbă de femeie de serviciu la un supermarket. În fiecare seară mă uitam la ei cum dorm și mă întrebam dacă am făcut bine.

Mama m-a sunat după o săptămână:
— Livia, ce-ai făcut? Toată lumea vorbește prin sat că ai fugit de-acasă ca o nebună!
— Mamă, nu mai puteam sta acolo… Radu ne bătea.
— Așa sunt bărbații, fată! Trebuie să rabzi pentru copii.

Am simțit cum mi se rupe inima. Cum să rabd pentru copii? Să-i las să crească în frică? Sora mea mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că nu ai de gând să vii la mine.”

Singura care m-a ajutat a fost vecina mea de la centru, tanti Florica. Mi-a adus o pungă cu haine și mi-a spus:
— Fata mamii, tu ai făcut ce trebuia! Să nu te întorci niciodată la el!

Au trecut luni până când am reușit să găsesc o garsonieră mică într-un cartier mărginaș. Copiii s-au obișnuit greu cu noua viață. Ilinca a început să facă pipi noaptea în pat, iar Paul s-a închis în el. Mergeam la psiholog când aveam bani, dar cel mai mult ne țineam unul pe altul în brațe.

Într-o zi l-am văzut pe Radu în fața școlii copiilor. Mi s-a făcut rău instantaneu. Am fugit la poliție, dar mi-au spus că nu pot face nimic dacă nu există ordin de restricție și dacă nu a făcut nimic „grav”.

M-am simțit atât de singură! Familia mea era departe, prietenii dispăruseră ca prin minune când au auzit de scandaluri. Doar copiii mei îmi dădeau putere.

Într-o seară, Ilinca m-a întrebat:
— Mami, tu mai ai încredere în oameni?
Am zâmbit amar:
— Nu știu, puiule… Poate doar în noi trei.

Acum, după aproape doi ani de la acea noapte, încă mă trezesc uneori speriată din somn. Dar copiii mei râd din nou și mergem împreună în parc fără frică. Am învățat că uneori familia nu e cea care te naște, ci cea care te ajută când îți e cel mai greu.

Mă întreb adesea: oare câte femei ca mine rămân captive din cauza rușinii sau a lipsei de sprijin? De ce e atât de greu să găsești o mână întinsă când ai nevoie? Poate povestea mea va face pe cineva să vorbească sau să ajute…