Când am pășit prima dată în casa nurorii mele: Adevărul pe care nu am vrut să-l văd

— Nu trebuia să vii fără să anunți, mamă, mi-a spus Vlad cu voce joasă, dar fermă, în timp ce încerca să-și ascundă iritarea. Stăteam în holul micuț al apartamentului lor din cartierul Militari, cu sacoșa plină de plăcinte calde în mână și cu inima bătându-mi nebunește. Mă uitam la el și nu-l recunoșteam: băiatul meu, cel care mă suna de trei ori pe zi când era student la Iași, acum mă privea ca pe un intrus.

— Am vrut doar să vă ajut, Vlad. Știu cât de greu e cu un copil mic, am zis încercând să-mi ascund tremurul vocii. Dar el deja se întorsese spre sufragerie, unde o zăream pe Ana, nora mea, stând pe canapea cu fetița lor de nici șase luni în brațe. Părul îi era prins la repezeală într-un coc dezordonat, iar ochii îi erau roșii de oboseală. M-a salutat politicos, dar fără zâmbet.

Am lăsat sacoșa pe masă și am început să mă uit în jur. Apartamentul era mic, dar ordonat, deși peste tot erau jucării, scutece și haine de bebeluș. Am simțit un nod în gât: nu era casa perfectă pe care mi-o imaginasem pentru fiul meu. M-am aplecat spre Ana:

— Vrei să te ajut cu ceva? Să spăl vasele sau să fac puțină ordine?

Ana a dat din cap încet:

— Mulțumesc, dar mă descurc. E haos acum, dar ne obișnuim.

Am simțit că nu sunt dorită. Am încercat să mă așez lângă ea, dar fetița a început să plângă. Ana s-a ridicat brusc și a mers în dormitor. Vlad m-a privit cu reproș:

— Mamă, te rog… Nu e momentul.

M-am simțit ca o străină în propria familie. Am rămas singură în sufragerie, ascultând cum Ana își liniștește copilul dincolo de ușă. Mi-am amintit de anii când eram eu tânără mamă, într-un apartament la fel de mic, cu soacra mea care venea mereu neanunțată și critica orice făceam. Atunci juram că eu nu voi fi niciodată așa.

Dar uite-mă acum: aceeași soacră băgăcioasă, convinsă că știe mai bine.

Când Ana s-a întors, avea ochii și mai roșii. M-am apropiat de ea:

— Ana, dacă ai nevoie de ajutor… Poate pot veni să stau cu cea mică săptămâna viitoare?

A oftat adânc:

— Mulțumesc, dar prefer să mă descurc singură. E greu să explic… Dar simt că nu pot fi eu însămi când e cineva mereu aici care mă judecă.

Am simțit cum mă ustură obrajii. Eu? S-o judec? Dar apoi mi-am amintit toate momentele când am comentat despre cum ține copilul sau despre ce gătește. Poate chiar am făcut-o fără să-mi dau seama.

Vlad a venit lângă noi:

— Mamă, știu că vrei să ajuți. Dar avem nevoie de spațiu. Ana e obosită și are nevoie să simtă că e stăpână la ea acasă.

M-am ridicat încet și am luat sacoșa cu plăcinte.

— Poate le mâncați mai târziu… Am zis încercând să-mi păstrez demnitatea.

Am ieșit pe ușă cu inima grea. Pe drum spre casă, am plâns pentru prima dată după mult timp. Nu pentru că nu eram dorită, ci pentru că mi-am dat seama cât de greu e să fii mamă astăzi: fără ajutor real, cu presiuni din toate părțile, cu soacre care cred că știu totul și cu bărbați care nu știu cum să-și susțină soțiile.

Seara, Vlad m-a sunat:

— Mamă… Îmi pare rău dacă te-am supărat. Dar te rog să înțelegi: vrem să ne găsim propriul ritm.

Am tăcut o clipă.

— Vlad, poate că eu sunt cea care trebuie să învețe ceva acum…

Am închis telefonul și m-am uitat la poza veche cu mine și soacra mea. Am realizat că lanțul neînțelegerilor dintre generații continuă dacă nu avem curajul să-l rupem.

M-am întrebat atunci: oare câte mame și nurori trăiesc aceeași poveste? Oare chiar știm să ne ascultăm unii pe alții sau doar repetăm greșelile trecutului?

Poate că adevărata iubire în familie începe atunci când renunțăm la prejudecăți și avem curajul să vedem realitatea celuilalt.