Când dragostea de mamă doare: Mărturisirea Elenei din Ploiești

— Nu mai pot, Sorin! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, că nu mă doare când nu răspunzi la telefon cu săptămânile! vocea mea răsună în bucătăria mică, spartă de ecoul pereților goi. Sorin, băiatul meu cel mare, e la celălalt capăt al firului, dar simt că e la ani-lumină distanță.

— Mamă, am serviciu, am și eu viața mea, nu pot să stau toată ziua la telefon, răspunde el, obosit, aproape iritat.

Închid încet, cu mâna tremurândă. Mă uit la masa pe care încă mai stau trei farfurii, deși de ani buni nu mai mănâncă nimeni aici în afară de mine. Îmi amintesc cum alergam prin casă, cu șorțul legat strâmb, încercând să-i împac pe toți: pe Sorin, pe Irina, pe Vlad. Fiecare cu mofturile lui, fiecare cu visele lui. Eu eram liantul, eu eram centrul universului lor.

Acum, universul meu e gol.

Irina e la Cluj, are deja doi copii și un soț care nu mă place. Vlad a plecat în Germania, nu știu dacă se va mai întoarce vreodată. Sorin e singurul rămas în țară, dar e mereu ocupat, mereu grăbit, mereu departe.

Mă ridic și mă uit pe geam. Blocurile gri, aceleași de când m-am mutat aici, par și ele mai bătrâne. O vecină trece cu sacoșa de la Lidl, mă salută din ochi, dar nu-mi spune nimic. Știe și ea ce înseamnă să rămâi singură.

Seara, mă așez pe canapea și deschid televizorul. Nu mă uit la nimic, doar să fie zgomot. Îmi amintesc de zilele când copiii alergau prin casă, când râdeau, când se certau pentru telecomandă. Acum, liniștea e apăsătoare.

— Mamă, de ce nu ieși și tu cu prietenele? mă întreabă Irina la telefon, într-o zi.

— Care prietene, mamă? Toate s-au mutat la copii, la nepoți, sau au murit.

— Atunci fă-ți prieteni noi!

Nu știe cât de greu e să-ți faci prieteni la 62 de ani, când toată viața ai trăit pentru alții. Nu știe cât de greu e să te trezești dimineața și să nu ai pentru cine să gătești, pentru cine să speli, pentru cine să trăiești.

Într-o zi, primesc un mesaj de la Vlad: „Mamă, nu știu când pot veni acasă. Poate la Crăciun.” Mă uit la calendar. E abia aprilie. Mă apucă plânsul.

Îmi amintesc de certurile cu soțul meu, Doru, care a murit acum șapte ani. Îmi reproșa mereu că mă ocup prea mult de copii, că nu mai sunt femeie, că sunt doar mamă. Atunci nu-l înțelegeam. Acum, când nu mai am pe nimeni, îi dau dreptate. M-am pierdut pe mine undeva între temele lui Sorin, rochițele Irinei și problemele lui Vlad.

Într-o seară, mă sună Irina.

— Mamă, nu vrei să vii la noi, la Cluj, să stai cu copiii?

— Nu știu, mamă… Poate…

— Hai, mamă, că ne-ar prinde bine ajutorul tău.

Simt că nu mă cheamă pentru mine, ci pentru că are nevoie de bonă. Dar poate e mai bine decât să stau aici, singură.

Mă duc la Cluj. Mă bucur de nepoți, dar mă simt ca o străină în casa fiicei mele. Soțul ei mă privește mereu cu suspiciune, ca și cum așteaptă să fac ceva greșit. Irina e mereu pe fugă, mereu obosită. Nu avem timp să vorbim, să ne spunem ce ne doare.

Într-o zi, îl aud pe ginerele meu spunând: „Nu vreau să stea mama ta prea mult, că ne încurcă rutina.” Mă prefac că nu aud, dar mă doare. Îmi fac bagajul și mă întorc la Ploiești.

În tren, o femeie de vârsta mea începe să-mi povestească despre copiii ei, plecați și ei prin lume. Plângem amândouă, fără să ne știm numele.

Ajung acasă și găsesc un bilet în cutia poștală: „Doamnă Elena, vă invităm la clubul pensionarilor din cartier.” Îl arunc la început, dar apoi îl scot din gunoi. Poate e timpul să fac ceva pentru mine.

La club, găsesc alte femei ca mine. Vorbim, râdem, plângem. Învăț să dansez din nou, să râd din nou. Nu e ușor, dar încerc.

Într-o zi, primesc un telefon de la Sorin: „Mamă, pot să vin la tine să stau câteva zile? Am nevoie să mă liniștesc.”

— Sigur, mamă, te aștept.

Când intră pe ușă, îl îmbrățișez strâns. Simt că nu mai e băiatul meu mic, dar nici eu nu mai sunt doar mama lui. Sunt și Elena, femeia care a învățat să trăiască din nou.

Mă uit la el și îl întreb: „Oare cât din viața noastră pierdem așteptând să fim iubiți de cei pentru care am dat totul?”

Poate că nu există răspuns, dar poate că nu e prea târziu să ne regăsim pe noi înșine. Voi ce credeți? Ați trecut și voi prin asta?