Când dragostea devine o factură: Povestea mea cu Vlad

— Nu mai pot, Irina. Vreau să-mi dai înapoi toți banii pe care i-am cheltuit cu tine și copiii în toți anii ăștia.

Am rămas cu mâna pe cana de ceai, uitându-mă la Vlad ca și cum ar fi fost un străin. Era seara de 23 noiembrie, iar afară ningea mocnit. Copiii dormeau, iar în sufragerie mirosea a cozonac rămas de la ziua Anei. Nu-mi venea să cred ce aud. Vlad, omul cu care împărțisem totul, îmi vorbea ca unui contabil nemilos.

— Ce glumă e asta? am întrebat, vocea tremurându-mi.

— Nu e nicio glumă. Am făcut un calcul. Mâncare, haine, excursii, facturi. Totul. Vreau să-mi dai banii înapoi, Irina. Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul că doar eu trag la jug.

M-am ridicat încet de pe canapea, simțind cum mă cuprinde frigul. În mintea mea se derulau anii în care am renunțat la jobul de la bibliotecă pentru a sta acasă cu Ana și Darius. Ani în care am făcut teme, am gătit, am spălat, am fost acolo la fiecare febră și fiecare vis urât. Vlad lucra mult, venea târziu acasă, dar niciodată nu s-a plâns că nu ar fi destul.

— Vlad, eu nu am avut salariu pentru că am crescut copiii noștri! Am făcut-o pentru familie, nu pentru mine! Tu ai vrut să stau acasă!

— Da, dar uite unde am ajuns. Eu muncesc ca un sclav și tu… tu doar cheltui.

M-a durut mai tare decât orice palmă. M-am prăbușit pe marginea patului și am plâns în tăcere. A doua zi dimineață, Vlad a plecat devreme la serviciu fără să mă privească. Am rămas singură cu gândurile mele și cu două perechi de ochi curioși care mă întrebau de ce tata nu a pupat-o pe mama la plecare.

În zilele următoare, Vlad a devenit tot mai rece. Vorbea doar despre bani. Îmi lăsa pe masă bonuri fiscale și liste cu cheltuieli. Mă simțeam ca o chiriașă în propria casă. Am încercat să vorbesc cu el:

— Vlad, ce s-a întâmplat cu noi? De ce ai ajuns să vezi totul ca pe o tranzacție?

— Pentru că m-am săturat să fiu luat de fraier! Toată lumea zice că bărbatul trebuie să aducă bani acasă, dar nimeni nu vede cât e de greu!

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem undeva. Poate că trebuia să mă întorc la muncă mai devreme. Poate că nu trebuia să accept să stau acasă atât de mult. Dar apoi îmi aminteam de serile când copiii aveau nevoie de mine, de momentele când Vlad însuși spunea că e bine că sunt acolo.

Am vorbit cu mama la telefon:

— Mamă, Vlad vrea să-i dau banii înapoi pentru tot ce a cheltuit cu noi…

— Fata mea, nu-l lăsa să te calce în picioare! Tu ai muncit la fel de mult ca el, doar că munca ta nu se vede pe fluturașul de salariu!

Cuvintele ei mi-au dat curaj. Am început să caut informații despre drepturile mele. Am aflat că legea recunoaște munca nevăzută a femeilor în familie. Am mers la un avocat, doamna Popescu, care m-a privit cu blândețe:

— Irina, nu ești singura femeie care trece prin asta. Din păcate, mulți bărbați uită cât valorează munca din casă.

Între timp, copiii simțeau tensiunea. Ana a început să plângă noaptea, Darius s-a retras în camera lui și nu mai vorbea cu nimeni. Într-o seară i-am găsit pe amândoi îmbrățișați pe covor.

— Mami, o să ne despărțim? a întrebat Ana cu ochii mari.

Mi s-a rupt sufletul.

— Nu știu, puiule… Dar orice ar fi, vă iubesc mai mult decât orice pe lume.

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit acasă cu o hârtie:

— Uite aici suma exactă: 84.000 de lei. Aștept banii până la sfârșitul lunii.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Nu am de unde să-ți dau banii ăștia! Și nici nu cred că e corect ce faci!

— Atunci vinde casa! Sau fă ce vrei! Eu m-am săturat!

Am realizat atunci că omul pe care îl iubeam nu mai era acolo. Era doar un străin obsedat de bani și frustrări nespuse. Am decis să lupt pentru mine și pentru copii.

Am intentat divorț și am cerut custodia copiilor. Vlad a încercat să mă intimideze, dar avocatul meu m-a susținut la fiecare pas. Procesul a durat luni întregi. În sala de judecată, Vlad a spus:

— Eu am întreținut familia! Ea n-a făcut nimic!

Am simțit cum mă sufoc de furie și nedreptate.

— Am crescut doi copii minunați! Am avut grijă de casă! Am sacrificat visele mele pentru ca tu să poți merge liniștit la serviciu!

Judecătoarea m-a privit lung și a dat verdictul: partaj egal și custodie comună.

După proces, am ieșit din tribunal cu lacrimi în ochi și cu copiii de mână. Nu era victoria pe care mi-o dorisem, dar era un nou început.

Acum lucrez din nou la bibliotecă și încerc să reconstruiesc totul din bucățele mici: încrederea în mine, relația cu copiii, speranța într-un viitor mai bun.

Uneori mă întreb: oare cât valorează dragostea? Și cine stabilește prețul sacrificiilor făcute din inimă? Voi ce credeți — poate fi pus un preț pe anii dăruiți familiei?