Când dragostea doare: Povestea Mariei, din umbra fricii spre lumină

— Maria, iar ai uitat să cumperi pâine? Vocea lui Radu răsuna ca un tunet în bucătăria noastră mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Nu era prima dată când ridica tonul, dar de fiecare dată mă simțeam mai mică, mai vinovată, de parcă existența mea era o greșeală continuă.

— Îmi pare rău, Radu, am uitat… Am avut mult de lucru la birou și…

Nici nu m-a lăsat să termin. A trântit ușa și a ieșit, lăsând în urmă un aer greu, ca o ceață care nu se mai ridică niciodată. Am rămas singură, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, întrebându-mă când am devenit atât de slabă. Oare așa arată iubirea?

Când l-am cunoscut pe Radu, eram studentă la Litere, visătoare și plină de speranțe. El era carismatic, sigur pe el, cu promisiuni de viitor și vorbe dulci. M-a cucerit cu gesturi mici: flori la geam, bilețele ascunse în cărți. Mama mi-a spus atunci: „Maria, ai grijă, nu tot ce strălucește e aur.” Dar eu nu am ascultat. Am crezut că dragostea poate schimba orice.

La începutul căsniciei noastre, totul părea perfect. Ieșeam împreună la film, găteam rețete noi, râdeam până târziu în noapte. Dar încet-încet, Radu a început să schimbe regulile jocului. „Nu-mi place cum te îmbraci.” „Prietenii tăi nu sunt potriviți pentru tine.” „De ce trebuie să mergi la serviciu? Eu pot avea grijă de noi.”

La început am crezut că e grijuliu. Apoi am început să mă simt sufocată. Îmi controla telefonul, îmi citea mesajele, mă suna din oră în oră să vadă unde sunt. Orice încercare de a protesta se termina cu certuri interminabile sau cu zile întregi de tăcere apăsătoare.

— Maria, tu nu vezi că eu te iubesc? De asta fac toate astea! Nu vreau să pățești ceva rău!

Așa îmi spunea mereu. Și eu îl credeam. Îmi repetam că poate exagerez eu, că poate așa e normal într-o familie. Dar în fiecare zi simțeam cum mă pierd pe mine însămi. Nu mai citeam, nu mai ieșeam cu prietenele, nu mai râdeam. Eram doar o umbră care încerca să nu deranjeze.

Mama a observat prima schimbarea.

— Maria, ce-i cu tine? Ai slăbit mult… Pari mereu obosită.

— E doar stresul de la muncă, mamă…

Nu puteam să-i spun adevărul. Mi-era rușine. Mi-era frică să recunosc că am ales greșit.

Apoi au venit nopțile în care Radu venea acasă nervos, trântind lucruri prin casă. Nu m-a lovit niciodată, dar uneori cred că ar fi fost mai ușor să port vânătăi pe piele decât pe suflet. Cuvintele lui mă tăiau mai adânc decât orice palmă.

— Ești bună de nimic! Dacă nu eram eu, ai fi rămas o fată simplă de la țară!

Într-o seară, după o ceartă cruntă pentru că am vorbit prea mult la telefon cu sora mea, am adormit plângând pe canapea. Dimineața m-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Aveam cearcăne adânci și ochii goi.

Atunci am știut că trebuie să fac ceva. Dar unde să mă duc? Ce o să zică lumea? În satul nostru mic din Bistrița-Năsăud, divorțul e încă o rușine. Femeile trebuie să rabde pentru familie.

Am început să citesc pe ascuns articole despre abuz emoțional. Am găsit un grup de sprijin online pentru femei ca mine. Am vorbit cu o psiholoagă din Cluj care mi-a spus:

— Maria, nu ești singură și nu e vina ta.

Cuvintele ei au fost ca o gură de aer proaspăt după ani de sufocare.

Într-o zi, după ce Radu a spart un pahar și a urlat la mine pentru că am pus prea mult zahăr în cafea, am luat decizia: plec. Mi-am făcut bagajul într-o oră și am sunat-o pe mama:

— Mamă, vin acasă.

A plâns la telefon și mi-a spus doar atât:

— Te aștept.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Drumul spre casă mi s-a părut cel mai lung din viața mea. Mâinile îmi tremurau pe volan și inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să explodeze.

Acasă m-au întâmpinat mama și tata cu brațele deschise. Nu m-au judecat. Au plâns cu mine și m-au ținut strâns până am adormit.

Au urmat luni grele: coșmaruri, vinovăție, rușine. Oamenii din sat șușoteau pe la colțuri:

— Ai auzit? Maria s-a întors acasă… A lăsat bărbatul!

Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am reluat legătura cu prietenele mele vechi, am mers la terapie, am început să scriu din nou poezii. Am găsit un job la biblioteca din oraș și pentru prima dată după ani de zile m-am simțit liberă.

Radu m-a sunat de câteva ori:

— Maria, hai acasă! Fără tine nu sunt nimic!

Dar eu știam acum cine sunt fără el: sunt Maria care poate iubi fără să fie controlată; care poate greși fără să fie umilită; care poate trăi fără frică.

Uneori mă întreb: câte femei mai trăiesc încă în teroare tăcută? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj altcuiva să caute lumina atunci când totul pare pierdut.