Când dragostea unei mame nu mai ajunge: Povestea mea și a lui Radu

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea lui Radu răsuna spartă prin ușa încuiată a camerei lui, iar eu, cu fruntea lipită de lemnul rece, simțeam cum mi se rupe sufletul. Era trecut de miezul nopții și iarăși îl găsisem plângând, tremurând, cerând bani. M-am prăbușit pe podea, cu genunchii la gură, și am început să mă rog în șoaptă, de parcă Dumnezeu ar fi putut să-mi audă inima sfâșiată.

Nu mi-am imaginat niciodată că viața mea va ajunge aici. Sunt Mariana, am 48 de ani și locuiesc într-un apartament vechi din Ploiești. Am crescut doi copii singură după ce soțul meu, Viorel, ne-a părăsit pentru o femeie mai tânără. Radu era băiatul meu cel mare, cel pe care îl vedeam mereu ca pe un stâlp al familiei. Era vesel, inteligent, avea prieteni buni și visa să devină inginer. Dar ceva s-a rupt în el după ce tatăl lui a plecat. A început să lipsească de la școală, să se închidă în cameră, să iasă noaptea fără să spună unde merge.

Prima dată când am găsit seringa în camera lui am simțit că mă prăbușesc. Am țipat la el, am plâns, l-am implorat să-mi spună adevărul. „Nu e a mea! E a unui prieten!” — mi-a spus cu ochii roșii și vocea tremurândă. Dar știam că minte. Din ziua aceea, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă. Eu contra lui. Eu contra dependenței. Eu contra lumii.

Vecinii au început să șușotească pe la colțuri. „Ai auzit? Băiatul Marianei s-a apucat de droguri!” Mă simțeam ca o paria când mergeam la magazin sau când duceam gunoiul. Doamna Stancu de la etajul trei nu mă mai saluta. Prietenele mele mă evitau. Singura care a rămas lângă mine a fost sora mea, Lidia, dar și ea îmi spunea mereu: „Mariana, nu-l mai apăra! Lasă-l să-și ducă crucea!” Cum să fac asta? Cum să-mi las copilul să se piardă?

Am încercat totul: l-am dus la psiholog, la preot, la spital. Am cheltuit toți banii pe tratamente și internări la centre de dezintoxicare. De fiecare dată când ieșea de acolo promitea că nu se mai atinge de nimic. „Mamă, jur! De data asta chiar mă las!” Și eu îl credeam. Îl strângeam în brațe și plângeam amândoi. Dar după câteva săptămâni o luam de la capăt.

Într-o zi, l-am găsit leșinat în baie. Am urlat după ajutor, iar vecinul de vizavi a venit și m-a ajutat să-l duc la spital. Doctorii mi-au spus că dacă mai continuă așa nu va apuca 25 de ani. Am simțit că mă sufoc. M-am rugat nopți întregi pentru o minune.

Radu a început să fure din casă: bani, bijuterii, chiar și telefonul meu vechi. L-am prins într-o seară scotocind prin portofelul meu. „Mamă, te rog! Numai azi! Nu mai pot fără!” Am vrut să-l lovesc, dar m-am oprit cu mâna în aer. În ochii lui nu mai era băiatul meu; era un străin.

Într-o zi am găsit-o pe Ana, sora lui mai mică, plângând în camera ei. „Mamă, nu mai suport! Toți râd de mine la școală din cauza lui Radu!” Atunci am simțit că pierd totul: fiul meu se afunda tot mai mult, iar fiica mea suferea din cauza rușinii și a durerii.

Am încercat să vorbesc cu el:
— Radu, te rog… hai să mergem iar la centru!
— Lasă-mă în pace! Nu înțelegi că nu pot? Nu vezi că nu mai am nicio scăpare?
— Ba ai! Sunt aici pentru tine!
— Nu-mi pasă! Dacă mă iubeai cu adevărat nu mă lăsai singur!

Cuvintele lui m-au sfâșiat. M-am întrebat de mii de ori unde am greșit ca mamă. Poate dacă nu munceam atât de mult… Poate dacă eram mai atentă… Poate dacă Viorel nu ne-ar fi părăsit…

Într-o noapte am visat că Radu era mic din nou și venea alergând spre mine cu brațele deschise. M-am trezit plângând și am știut că trebuie să fac ceva diferit.

A doua zi dimineață i-am spus:
— Radu, te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar nu te mai pot salva dacă tu nu vrei să fii salvat.
El s-a uitat la mine cu ură și dispreț:
— Deci mă abandonezi ca tata?
— Nu te abandonez… dar nu mai pot lupta singură pentru tine.

A plecat din casă atunci și nu s-a întors câteva zile. Au fost cele mai lungi zile din viața mea. M-am rugat să fie viu, oriunde ar fi.

După o săptămână m-a sunat de la spital: fusese găsit inconștient într-un parc. Doctorii mi-au spus că are nevoie urgent de internare într-un centru specializat și că trebuie să semnez acordul pentru tratament forțat.

Am semnat cu mâna tremurândă și lacrimile curgându-mi pe obraji. Pentru prima dată am simțit că dragostea mea nu mai e suficientă.

Au trecut doi ani de atunci. Radu e încă în centru; uneori îmi scrie scrisori scurte în care îmi mulțumește că nu l-am lăsat să moară. Ana a terminat liceul și încearcă să-și refacă viața.

Eu? Încerc să mă iert pe mine însămi pentru toate greșelile făcute din prea multă iubire.

Mă întreb adesea: oare câți părinți trăiesc aceeași dramă ca mine? Oare când vom putea vorbi deschis despre dependență fără rușine sau judecată? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să nu se simtă singur.