Când fericirea devine povară: Povestea unui tată și a fiului său în București

— Radu, nu mai pot! Nu mai pot să fiu singură în toată povestea asta! — vocea Anei răsuna prin bucătăria mică, spartă doar de plânsul lui Vlad din camera alăturată. Mâinile îmi tremurau pe cana de cafea, iar privirea mi se oprea pe petele de lapte uscat de pe masă. Era trecut de miezul nopții și nu știam dacă să mă ridic să-l liniștesc pe Vlad sau să încerc să-i răspund Anei. Mă simțeam prins între două lumi: una a bărbatului care ar trebui să fie stâlpul casei și alta a copilului speriat care nu știe ce să facă.

— Ana, te rog… fac tot ce pot, am spus încet, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine. Știam că nu fac destul. Știam că mă ascund după orele suplimentare la birou, după oboseala cronică și după scuzele vechi: „Așa e viața, trebuie să muncim ca să avem cu ce plăti facturile.”

Ana s-a uitat la mine cu ochii roșii de plâns. — Nu vreau bani, Radu. Vreau să fii aici. Să fii cu noi. Să-l ții pe Vlad în brațe când plânge, nu doar să-i aduci jucării scumpe.

M-am ridicat mecanic și am intrat în camera lui Vlad. Îl priveam cum se zbate printre cearșafuri, cu pumnii strânși și fața roșie de supărare. M-am apropiat și l-am luat în brațe. Mirosul lui de lapte cald și piele proaspătă m-a lovit ca un pumn în stomac. Am simțit o dragoste uriașă, dar și o frică paralizantă: dacă nu sunt destul de bun? Dacă o să-l dezamăgesc așa cum tata m-a dezamăgit pe mine?

Tata… Îl aud și acum urlând la mama prin pereții subțiri ai apartamentului nostru din Drumul Taberei: „Nu vezi că muncesc pentru voi? Ce mai vrei de la mine?” Și mama, mereu tăcută, mereu obosită, mereu singură printre vasele nespălate și grijile care nu se terminau niciodată. Mi-am promis atunci că eu n-o să fiu ca el. Dar uite-mă acum: absent, nervos, gata să fug la primul semn de conflict.

A doua zi dimineață, Ana a plecat la serviciu fără să mă privească. Vlad a rămas cu mine. Am încercat să-i dau biberonul, dar l-a aruncat pe jos și a început să urle. M-am simțit neputincios. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu știu ce să fac cu Vlad. Plânge non-stop.

— Radu, copiii simt totul. Dacă tu ești nervos sau speriat, și el va fi la fel. Încearcă să-l ții aproape, să-i vorbești calm.

Am oftat. Mama avea dreptate. Dar cum să fiu calm când simțeam că mă sufoc?

Seara, Ana s-a întors acasă epuizată. Am încercat să-i spun că mi-e greu, dar m-a întrerupt:

— Știi ce mi-a zis șefa azi? Că arăt ca o fantomă și că dacă nu-mi revin, pierd proiectul la care lucrez de luni întregi. Nu mai pot, Radu! Nu mai pot!

Am vrut s-o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. Între noi era un zid invizibil construit din reproșuri nespuse și nopți nedormite.

În weekend am mers la părinții mei la masă. Tata m-a privit lung peste farfuria cu sarmale:

— Ce-i cu tine? Pari terminat.

— E greu cu Vlad… Nu prea dormim.

A râs scurt:

— Eh, noi am crescut doi copii într-o garsonieră și n-am murit! Voi sunteți prea sensibili.

M-am simțit mic și rușinat. Mama mi-a pus mâna pe umăr:

— Fiecare generație are greutățile ei, tati. Nu te compara cu alții.

Dar comparația era deja acolo, ca o umbră care nu mă lăsa în pace.

Într-o seară, după ce Vlad adormise greu, Ana s-a așezat lângă mine pe canapea:

— Radu… crezi că ne mai iubim?

M-am uitat la ea și am văzut femeia de care mă îndrăgostisem: ochii mari, obosiți acum, dar încă frumoși; mâinile muncite; zâmbetul pierdut undeva între scutece și facturi.

— Nu știu… cred că suntem prea obosiți ca să mai simțim ceva.

A început să plângă încet. Am tras-o lângă mine și am stat așa mult timp, fără cuvinte.

Zilele au trecut una după alta, toate la fel: serviciu, copil, certuri mici care mocneau sub suprafață. Am început să beau mai mult decât ar fi trebuit. Seara târziu, când Ana dormea cu Vlad în brațe, eu stăteam pe balcon cu o bere în mână și mă întrebam dacă viața asta e tot ce merit.

Într-o zi Ana mi-a spus:

— M-am gândit să plec la mama câteva zile cu Vlad. Poate ne prinde bine o pauză.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am dat din cap fără să spun nimic.

Când au plecat, casa a devenit brusc prea mare și prea goală. Am stat ore întregi privind pozele cu Vlad pe telefon: primul zâmbet, primii pași nesiguri… Mi-am dat seama cât de mult am lipsit din viața lui chiar dacă eram acolo fizic.

După trei zile am sunat-o pe Ana:

— Vreau să încercăm din nou. Să mergem la terapie de cuplu. Să nu renunțăm la noi.

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Și eu vreau… dar trebuie să lupți pentru noi, Radu. Nu doar să spui că vrei.

Am început terapia împreună. A fost greu — poate cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Am vorbit despre frici vechi, despre greșeli moștenite din familie, despre nevoia de a fi văzuți și iubiți chiar și când suntem la pământ.

Nu știu dacă vom reuși sau nu. Dar știu că vreau să fiu acolo pentru Vlad — nu doar un furnizor de bani sau un chip obosit la masa de seară.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim vieți paralele sub același acoperiș? Oare câți tați se tem să recunoască faptul că le e greu? Dacă ați trecut prin ceva asemănător sau aveți un sfat pentru mine, chiar vreau să aud poveștile voastre.