Când Fiica a Venit: Povara Singurătății într-un Salon de Spital
— Nu vreau să mă mai întorc acasă, Zoia. Aici măcar mă întreabă cineva dacă am mâncat, dacă mă doare ceva…
Vocea doamnei Constanța răsuna slab, dar încăpățânată, în salonul 12. Era a treia zi de când o internaserăm pentru monitorizare cardiacă. Avea ochii mici, vioi, și un râs molipsitor care umplea salonul de viață, chiar dacă trupul îi era firav ca o frunză de toamnă. În fiecare dimineață, îmi povestea despre tinerețea ei la țară, despre cum făcea cozonaci cu mama și cum mergea la horă cu Ilie, bărbatul ei. Dar azi, ceva era diferit. Privea pe geam cu o tristețe grea, iar mâinile îi tremurau pe cearșaful alb.
— Doamna Constanța, ce s-a întâmplat? Am adus ceaiul cu lămâie, cum vă place.
— Mulțumesc, Zoia. Azi vine Mirela…
Am zâmbit. Știam că fiica ei locuia în București, dar nu venise niciodată până acum. Doamna Constanța vorbea mereu despre ea cu un amestec de mândrie și dor. „E ocupată, lucrează mult”, îmi spunea mereu.
La prânz, Mirela a intrat în salon. O femeie elegantă, cu părul prins într-un coc perfect și un parfum scump care a umplut camera. S-a apropiat de pat fără să zâmbească.
— Bună, mamă. Cum te simți?
— Bine, bine… Uite ce frumos e afară! Ai văzut castanii din curte?
— N-am timp să mă uit la copaci, mamă. Am venit doar să văd dacă ești bine. Trebuie să plec repede la birou.
Am simțit cum se strânge aerul între ele. Doamna Constanța a încercat să-i prindă mâna, dar Mirela s-a tras ușor înapoi.
— Mirela, nu vrei să stai puțin? Să-mi povestești ce-ai mai făcut…
— Mamă, ți-am spus: nu am timp! Am venit pentru că m-a sunat doctorul. Să nu faci iar crize ca data trecută!
Ochii doamnei Constanța s-au umplut de lacrimi. Am ieșit discret din salon, dar am rămas pe coridor, cu inima strânsă. Dincolo de ușă se auzeau voci înfundate:
— Mereu ai fost dramatică! De ce nu poți să fii ca alte mame? Să nu mă faci de râs!
— Mirela… eu doar voiam să te văd…
— Nu pot să stau! Am viața mea! Nu pot să alerg mereu după tine!
După câteva minute, Mirela a ieșit val-vârtej. M-a privit scurt, cu ochii goi.
— Aveți grijă de ea. Eu nu pot.
Am intrat înapoi în salon. Doamna Constanța plângea încet, cu fața întoarsă spre perete.
— Zoia… am greșit undeva? De ce nu mă mai iubește copilul meu?
Nu am știut ce să-i răspund. M-am așezat lângă ea și i-am ținut mâna. În zilele următoare, doamna Constanța s-a stins încet. Nu fizic — analizele erau bune — dar sufletul ei părea că se micșorează cu fiecare zi fără un semn de la Mirela.
Într-o seară ploioasă, am găsit-o privind la o fotografie veche: ea și Mirela, zâmbind larg la malul mării.
— Uite cât era de mică… Atunci mă ținea de mână și nu voia să mă lase nici la baie singură…
Am simțit un nod în gât.
— Poate că am cerut prea mult… Poate că am iubit prea mult…
În ultimele zile de internare, doamna Constanța nu a mai cerut nimic. Nu a mai râs la glumele mele, nu a mai povestit nimic despre sat sau despre Ilie. Stătea doar cu ochii închiși și ofta adânc.
Când a venit ziua externării, am ajutat-o să-și strângă lucrurile. A privit salonul cu tristețe.
— Aici mi-a fost cel mai bine în ultimii ani…
Mirela nu a venit s-o ia acasă. A trimis un taxi și o vecină să o ajute cu bagajele.
Am rămas pe hol privind cum se îndepărtează încet spre ieșire, sprijinită de brațul subțire al vecinei.
M-am întrebat atunci: oare câți bătrâni trăiesc aceeași poveste? Oare cât valorează prezența unui copil pentru sufletul unui părinte?
Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: când ați vorbit ultima dată cu părinții voștri? Și cât valorează o îmbrățișare atunci când e prea târziu?