Când fratele și cumnata îți iau casa: Povestea pierderii propriului loc sub soare

— Ivona, nu poți să lași iarăși hainele astea pe canapea! — vocea Mirelei răsună ascuțit din sufragerie, în timp ce încerc să mă strecor spre bucătărie, cu ochii în pământ. Îmi simt obrajii arzând, de parcă toată rușinea lumii s-a adunat în mine. De când Radu și Mirela s-au mutat la noi, apartamentul nostru de două camere a devenit un câmp de bătălie invizibil, unde fiecare colțișor e disputat, fiecare gest e interpretat, fiecare respirație pare să deranjeze.

Nu am avut niciodată o relație apropiată cu fratele meu. Radu e cu șase ani mai mare, mereu a fost favoritul mamei, iar eu, fata care a rămas acasă, am devenit, fără să vreau, umbra care nu deranjează. Dar de când Mirela a intrat în viața noastră, totul s-a schimbat. Mirela e genul de femeie care nu acceptă jumătăți de măsură. Are păreri despre orice: cum ar trebui să gătim, cum să aranjăm lucrurile, chiar și despre cum ar trebui să vorbim între noi. Și, mai ales, are păreri despre mine.

— Ivona, ai putea să fii mai atentă cu lucrurile tale. Nu suntem la hotel aici, știi? — îmi spune într-o seară, când încerc să-mi găsesc locul pe canapea, printre pernele decorative pe care le-a adus ea. Mă uit la mama, dar ea evită privirea mea. Tata citește ziarul, ca de obicei, absent, de parcă nu ar vrea să vadă ce se întâmplă.

În fiecare zi, simt cum spațiul meu se micșorează. Camera mea a devenit și dressingul Mirelei, pentru că „nu are unde să-și pună hainele”. Baia e mereu ocupată, iar bucătăria, unde obișnuiam să stau cu mama la povești, e acum teritoriul Mirelei, cu regulile ei stricte. Mă simt ca o musafiră în propria casă.

Într-o seară, când ajung acasă de la serviciu, îi aud pe Radu și Mirela certându-se în șoaptă. Mă opresc în hol, ascultând fără să vreau:

— Nu mai pot cu Ivona asta! Nu face nimic, doar stă și se uită la noi. Parcă așteaptă să-i spunem ce să facă! — spune Mirela, cu vocea plină de reproș.
— E sora mea, ce vrei să fac? N-are unde să se ducă, știi bine că nu-și permite chirie singură… — răspunde Radu, dar vocea lui nu are fermitate.

Mă simt mică, inutilă, ca un obiect de mobilier care încurcă. Mă retrag în camera mea, încercând să nu plâng. Îmi amintesc de vremurile când eram doar eu și părinții mei, când râdeam la masă, când nu trebuia să cer voie să deschid frigiderul sau să mă uit la televizor. Acum, fiecare gest e analizat, fiecare cuvânt e un potențial motiv de ceartă.

Într-o duminică, la prânz, Mirela aduce vorba despre viitor:

— Nu credeți că Ivona ar trebui să-și caute ceva al ei? E timpul să-și ia viața în mâini, nu? — spune ea, zâmbind fals, în timp ce taie friptura.

Mama se uită la mine, cu ochii umezi. Tata oftează, dar nu spune nimic. Simt cum furia și neputința mă sufocă.

— Dacă vă deranjez atât de tare, pot să plec! — izbucnesc, ridicându-mă de la masă. — Dar să nu uitați că și eu sunt copilul acestei case!

Mă închid în cameră, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Aud pașii mamei la ușă, dar nu intră. Poate nici ea nu știe ce să-mi spună. În noaptea aceea, nu dorm. Mă gândesc la toate sacrificiile pe care le-am făcut, la cum am rămas acasă să am grijă de părinți, la cum am pus mereu pe alții pe primul loc. Și acum, când casa noastră s-a umplut de străini, eu sunt cea care trebuie să plece?

A doua zi, la micul dejun, atmosfera e tensionată. Mirela își bea cafeaua în tăcere, Radu se uită la telefon, iar părinții mei par mai bătrâni ca niciodată. Îmi iau curajul în dinți și spun:

— O să-mi caut ceva de închiriat. Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni.

Mama începe să plângă. Tata mă privește lung, dar nu spune nimic. Radu pare ușurat, iar Mirela zâmbește satisfăcut. În acea clipă, simt că am pierdut totul: casa, familia, locul meu sub soare.

În următoarele săptămâni, caut o garsonieră. E greu, salariul meu de la librărie nu-mi permite prea multe. Mă mut într-un cartier de la marginea orașului, într-o cameră mică, cu pereți subțiri și vecini gălăgioși. Primele nopți plâng, simțindu-mă mai singură ca niciodată. Dar, încet-încet, învăț să trăiesc cu mine însămi. Îmi decorez camera cu lucrurile mele, îmi fac ceaiul preferat, citesc până târziu. Într-o zi, mama mă sună, plângând, spunându-mi că îi e dor de mine. O ascult, dar nu mai simt aceeași legătură ca înainte. Ceva s-a rupt între noi, ceva ce nu cred că se va mai repara vreodată.

Uneori mă întreb: oare așa arată maturizarea? Să fii alungat din propriul cuib, să-ți pierzi locul pentru că alții au nevoie de el? Sau poate, în sfârșit, am șansa să devin cineva pe cont propriu? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că familia ar trebui să fie mereu pe primul loc, chiar și atunci când te doare?