Când lumea se prăbușește: Povestea Anei, gemenilor și singurătății

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — vocea lui Mihai răsuna prin bucătăria mică, spartă de sunetul farfuriei pe care o trântise pe masă. Mă uitam la el, cu ochii înlăcrimați, ținându-mi gemenii strâns la piept. Ilinca plângea, Radu se legăna înainte și înapoi, iar eu simțeam cum lumea mea se destramă bucată cu bucată.

— Ce vrei să fac? Să-i las? Să-i dau la stat? — am șoptit, aproape fără voce.

Mihai a oftat adânc, și-a luat geaca și a ieșit. Ușa s-a trântit cu un zgomot sec. Atunci am știut că nu se va mai întoarce.

Au trecut două săptămâni de atunci. Două săptămâni în care am dormit câte două ore pe noapte, în care am alergat între medici, psihologi și birouri de asistență socială. Bucureștiul mi se părea mai mare ca niciodată, iar oamenii din jurul meu — vecinii, vânzătoarea de la magazin, chiar și mama mea — mă priveau cu milă sau cu suspiciune.

— Ce-ai făcut cu copiii de au ajuns așa? — m-a întrebat într-o zi vecina de la trei, doamna Stanciu.

Nu i-am răspuns. Am urcat scările cu Ilinca de mână și Radu în brațe, simțind cum fiecare pas mă apasă mai tare. În apartamentul nostru mic mirosea a supă și a lacrimi uscate.

Gemenii aveau trei ani când au primit diagnosticul. Autism sever. Ilinca nu vorbea deloc, Radu repeta aceleași sunete la nesfârșit. Medicii mi-au spus că trebuie terapie intensivă, dar lista de așteptare era de șase luni. Șase luni în care copiii mei riscau să piardă orice șansă la recuperare.

Am încercat să vorbesc cu Mihai la telefon. Nu răspundea. Mama îmi spunea mereu:

— Ana, nu e vina ta. Dar poate dacă nu munceai atât de mult când erai gravidă…

Nu voiam să aud. Nu voiam să dau vina pe nimeni. Voiam doar să găsesc o soluție.

Într-o zi, am ajuns la Direcția de Asistență Socială. O funcționară tânără, cu unghii roșii și privire plictisită, mi-a spus:

— Doamnă, nu avem fonduri pentru toți. Mai încercați luna viitoare.

Am ieșit pe hol și am izbucnit în plâns. O altă mamă, cu ochii umflați de oboseală, s-a apropiat de mine.

— Și eu am un băiat cu autism. Nu e ușor… Dar trebuie să mergem înainte. Pentru ei.

Am făcut schimb de numere de telefon. Așa am descoperit că nu sunt singură. Că există alte mame ca mine, care luptă cu sistemul, cu prejudecățile și cu propriile lor limite.

Seara, când adormeam lângă gemeni, mă gândeam la viața mea de dinainte: serile liniștite cu Mihai, planurile pentru vacanțe la mare, visele despre o familie fericită. Acum totul era haos: crize de plâns, vizite la doctori, priviri piezișe în parc.

Într-o zi, Ilinca a zâmbit pentru prima dată când i-am cântat un cântec vechi din copilărie. M-am prăbușit pe covor și am plâns de fericire. Era un pas mic pentru alții, dar pentru noi era o victorie uriașă.

Am început să scriu pe un grup de sprijin pentru părinți de copii speciali. Am cunoscut-o pe Laura, mama unui băiat de șapte ani care nu vorbea deloc. Ne întâlneam în parc și vorbeam ore întregi despre terapii, despre frică și despre speranță.

— Știi ce mă doare cel mai tare? — mi-a spus Laura într-o zi. — Când lumea se uită la noi ca la niște ciudați. Ca și cum am fi vinovate că avem copii altfel.

Am dat din cap. Simțeam același lucru în fiecare zi.

Într-o seară târzie, Mihai m-a sunat pentru prima dată după luni întregi.

— Ana… îmi pare rău… Nu știu dacă pot să mă întorc. Mi-e frică… Nu știu cum să fiu tată pentru ei.

Am simțit un gol imens în stomac.

— Nici eu nu știu cum să fiu mamă pentru ei… Dar trebuie să încercăm. Pentru Ilinca și Radu.

A tăcut mult timp la telefon.

— Poate… poate o să vin să-i văd într-o zi.

Nu am mai insistat. Am închis telefonul și m-am uitat la gemeni cum dormeau liniștiți lângă mine. Am simțit pentru prima dată că nu mai sunt atât de singură.

Au trecut luni de zile. Am reușit să obțin locuri la terapie pentru copii după ce am scris zeci de cereri și am bătut la toate ușile posibile. Am început să lucrez part-time ca să pot fi aproape de ei. Viața noastră nu e ușoară: sunt zile când simt că nu mai pot, când mă sufoc sub greutatea responsabilității și a singurătății.

Dar sunt și zile când Ilinca spune „mama” sau când Radu îmi zâmbește larg după ce reușește să pună două cuburi unul peste altul. Sunt zile când mă simt puternică și mândră că nu am renunțat.

Uneori mă întreb: câte mame ca mine mai sunt în România? Câte femei luptă singure cu sistemul și cu prejudecățile? Oare vom reuși vreodată să fim văzute cu adevărat?