Când mi-am apărat fiica împotriva propriei familii – Povestea unei mame între prejudecăți și iubire

— Nu ai să-mi spui că o lași să facă ce vrea! — vocea tatălui meu, Ion, răsuna prin bucătăria mică, cu pereți galbeni, scorojită de ani și de certuri. Mâinile îi tremurau pe masa veche, iar ochii lui căprui, odinioară blânzi, ardeau acum de furie. Ana stătea în prag, cu ochii în pământ, strângându-și ghiozdanul la piept ca pe un scut. Avea doar șaptesprezece ani, dar în acea clipă părea mai matură decât toți adulții din cameră.

— Tata, nu e vorba de ce vreau eu, e vorba de ce vrea ea! — am izbucnit, simțind cum mi se strânge inima. Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge să-mi înfrunt părinții pentru copilul meu. Dar Ana voia să plece la facultate la București, să studieze psihologia. În satul nostru din Bărăgan, asta era aproape o blasfemie. Fetele bune rămâneau acasă, se măritau devreme și aveau grijă de gospodărie.

Mama, Maria, plângea încet lângă sobă. — O să ne faci de râs, Elizabeta… Ce-o să zică lumea? Că nu ți-ai crescut fata cum trebuie? Că nu știi să ții casa?

M-am uitat la Ana. Chipul ei palid era brăzdat de lacrimi tăcute. Știam cât de mult își dorea să plece, cât de mult visase la altceva decât la viața pe care eu am dus-o. Dar știam și cât de greu îi va fi fără sprijinul nostru.

— Nu pot să-i tai aripile doar pentru că vouă vă e frică de gura lumii! — am spus printre dinți. — Dacă aș fi avut curajul ei la vârsta ei… poate că viața mea ar fi fost altfel.

Tata s-a ridicat brusc, trântind scaunul. — Dacă pleacă, să nu mai calce pe aici! Și nici tu, dacă o ajuți! Să vă descurcați singure!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Crescusem cu respect pentru părinți, cu frica de Dumnezeu și de rușinea satului. Dar acum, când era vorba de viitorul Anei, toate aceste reguli păreau absurde și crude.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră așa cum o știam. Am dormit cu Ana în camera ei, ținând-o strâns în brațe. — Mamă, dacă nu vrei să te cerți cu bunicii… pot să rămân aici. Nu vreau să te fac să suferi din cauza mea.

I-am șters lacrimile și i-am spus: — Tu ești tot ce am mai bun pe lume. Dacă nu lupt pentru tine acum, atunci când?

A doua zi am început pregătirile pentru plecare. Am vândut două găini și câteva borcane cu dulceață la piață ca să strângem bani de drum. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Uite-o pe Elizabeta, își trimite fata la oraș… O să ajungă cine știe ce!”

Fratele meu, Vasile, a venit într-o seară beat și a urlat la poartă: — Soro, ai înnebunit? O lași pe Ana să plece printre străini? O să-ți regreți zilele!

— Mai bine să regretez că am încercat decât că n-am făcut nimic! — i-am răspuns cu voce tremurată.

În ziua plecării, tata nici măcar nu a ieșit din casă. Mama s-a uitat la noi cu ochii roșii și ne-a dat o pungă cu plăcinte calde. — Să nu uiți cine ești, Ana… Și tu, Elizabeta… ai grijă de ea.

Drumul spre București a fost lung și tăcut. Ana privea pe geam câmpurile întinse și casele mici care se pierdeau în zare. — Mamă… dacă nu mă descurc? Dacă nu sunt destul de bună?

I-am luat mâna și i-am spus: — Ești mai puternică decât crezi. Și orice s-ar întâmpla, eu sunt aici.

Primele luni au fost un coșmar. Ana plângea des la telefon: „Mamă, colegii râd de accentul meu… Nu mă pot obișnui cu aglomerația… Mi-e dor de casă.” Eu lucram la o brutărie din cartier ca să-i pot trimite bani pentru chirie și mâncare. Seara adormeam cu telefonul lângă pernă, așteptând mesajele ei.

Într-o zi, tata m-a sunat după luni întregi de tăcere: — Ești mulțumită acum? Ai făcut ce-ai vrut! Să nu vii plângând când o să-ți dea viața peste cap!

Am simțit furie și vinovăție în același timp. Dar când Ana mi-a trimis prima poză cu diploma de merit de la facultate, am plâns ca un copil.

Au trecut doi ani până când familia mea a început să vorbească din nou cu mine. Mama a venit într-o zi la București cu un coș plin de mere: — Mi-e dor de tine… Și de Ana. Poate că n-am înțeles atunci, dar acum văd că ai făcut ce trebuia.

Tata n-a recunoscut niciodată că a greșit. Dar într-o iarnă grea, când Ana s-a întors acasă pentru prima dată ca studentă, l-am văzut cum îi pune o pătură pe umeri și îi spune încet: — Să nu răcești, fată dragă…

M-am întrebat mereu dacă am făcut alegerea corectă. Am pierdut ani din viața mea fără părinții mei aproape, dar am câștigat o fiică fericită și liberă.

Poate că uneori trebuie să ne rupem de trecut ca să le dăm copiilor noștri o șansă la viitor. Dar oare cât din sufletul nostru rămâne acolo unde am lăsat rădăcinile?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Se poate ierta vreodată o mamă care-și pune copilul înaintea familiei care a crescut-o?