Când răbdarea s-a frânt: Noaptea în care am dormit pe scara blocului

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să te suport! — vocea lui Vlad răsuna ca un tunet în sufrageria noastră mică, tapetată cu poze de familie și bibelouri prăfuite. Era trecut de miezul nopții, iar fetița noastră, Mara, dormea în camera ei, cu păpușa strânsă la piept. Eu stăteam în pragul ușii, cu mâinile tremurând pe halatul subțire.

— Vlad, te rog… nu ridica vocea, o trezești pe Mara… — am șoptit, dar el deja se apropia amenințător.

— Ieși afară! Acum! — a urlat, trântind ușa după mine. Am rămas în fața ușii, cu lacrimile șiroind pe obraji, încercând să-mi adun gândurile. Nici nu apucasem să-mi iau telefonul sau papucii. Am coborât încet scările reci ale blocului și m-am așezat pe treapta de la etajul întâi. Mi-am strâns genunchii la piept și am încercat să nu plâng prea tare, de teamă să nu mă audă vecinii.

Nu era prima dată când Vlad își pierdea cumpătul, dar niciodată nu mă dăduse afară din casă. De obicei, țipa, trântea lucruri sau mă făcea să mă simt mică și neînsemnată. Dar în acea noapte, ceva s-a rupt în mine. Am stat acolo ore întregi, ascultând cum liniștea blocului era spartă doar de pașii grăbiți ai vreunui vecin care se întorcea târziu acasă.

M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea: „Ilinca, o femeie trebuie să rabde. Așa e viața de familie.” Și la tata, care niciodată nu ridica ochii din ziar când mama plângea în bucătărie. M-am gândit la prietenele mele care îmi spuneau că Vlad e un bărbat bun, că aduce bani acasă și nu bea prea mult. „Toți bărbații au nervi”, îmi ziceau ele. „Nu-l provoca.”

Dar nimeni nu știa ce se întâmpla cu adevărat între pereții apartamentului nostru cu două camere din cartierul Titan. Nimeni nu știa cât de greu îmi era să zâmbesc la mesele de familie sau la serbările Marei, când inima mea era făcută fărâme.

Dimineața m-a găsit tot pe scara blocului, cu ochii umflați și sufletul gol. O vecină bătrână, tanti Florica, a trecut pe lângă mine și s-a oprit:

— Ilinca, ce faci aici? Ești bine?

Am dat din cap că da, dar ea s-a apropiat și mi-a pus o mână caldă pe umăr.

— Hai la mine să bei un ceai. Nu-i rușine să plângi, fată dragă.

Am intrat la ea în apartament și am băut cel mai amar ceai din viața mea. Tanti Florica nu m-a întrebat nimic, doar mi-a întins o batistă curată și a oftat adânc.

— Știi, eu am trăit cu un bărbat rău treizeci de ani. Am răbdat pentru copii și pentru că așa era rușinea pe vremea mea. Dar tu ești tânără, Ilinca. Nu-ți irosi viața plângând pe scări.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. M-am întors acasă după prânz. Vlad era la serviciu. Mara m-a întâmpinat cu brațele deschise:

— Mami! Unde ai fost? Tati a zis că ai plecat la cumpărături.

Am strâns-o tare la piept și am simțit cum lacrimile îmi curg iar pe obraji.

— Mami a avut nevoie de puțin aer, iubita mea.

În zilele următoare am încercat să mă comport normal. Vlad nu a pomenit nimic despre acea noapte. Seara se uita la televizor sau ieșea cu băieții la bere. Eu găteam, spălam și mă prefăceam că totul e bine. Dar în mine creștea o hotărâre nouă.

Am început să caut informații pe internet despre centre pentru femei abuzate. Am vorbit în șoaptă cu o consilieră de la un ONG care mi-a spus că nu sunt singură și că există soluții. Mi-a fost frică să plec — ce va zice mama? Ce va spune lumea? Cum va crește Mara fără tată?

Într-o seară, după ce Vlad a venit acasă nervos și a început iar să țipe pentru că nu găsea telecomanda, am simțit că nu mai pot. Mara s-a ascuns sub masă de frică. Atunci am știut că trebuie să aleg: ori rămân și ne distrugem amândouă sufletul, ori plec și risc totul pentru o viață mai bună.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajele în tăcere. Am lăsat un bilet pe masă: „Nu mai pot trăi cu frică. Plec pentru mine și pentru Mara.” Am luat-o de mână pe fetiță și am ieșit din apartament fără să privesc înapoi.

Au trecut doi ani de atunci. Locuim într-o garsonieră micuță în Militari. Mara merge la școală și zâmbește din nou. Eu lucrez ca vânzătoare la o florărie și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Mama încă nu vorbește cu mine — spune că mi-am ruinat familia. Dar eu știu că am făcut ce trebuia.

Uneori mă întreb dacă am fost egoistă sau curajoasă. Dacă rana Marei se va vindeca vreodată complet sau dacă va purta mereu cu ea amintirea serilor pline de țipete și teamă. Dar știu sigur un lucru: nimeni nu merită să doarmă pe scara blocului din cauza celui care ar trebui să-i fie sprijin.

Oare câte femei mai stau încă pe scări reci, așteptând să li se deschidă o ușă care nu duce nicăieri? Câte dintre noi avem curajul să alegem libertatea?