Când sângele meu devine străin: Povestea unei mame care nu renunță

— Nu mai plânge, Ivett, nu ajută la nimic! vocea mamei mele, Rodica, răsuna tăios prin salonul alb al maternității. Mă strângeam de marginea patului, cu ochii umflați de nesomn și durere, în timp ce asistenta îmi aducea fetița înfășată într-o păturică roz. O priveam ca pe un miracol, dar și ca pe o povară pe care toți ceilalți mi-o puneau pe umeri.

— Nu vezi că nu ești în stare? continuă mama, cu privirea rece. — Ești slabă, Ivett. Nu ai nici măcar lapte să-i dai copilului. Ce fel de mamă ești?

M-am uitat la ea, încercând să găsesc un strop de compasiune în ochii aceia care mă crescuseră cu reguli și așteptări imposibile. Dar tot ce am văzut a fost dezamăgire. În mintea mea, se derulau imagini cu tata, cu fratele meu Vlad, cu toți cei care mă priveau ca pe o greșeală. „Nu trebuia să rămâi însărcinată cu Rareș, nu vezi că nu e omul potrivit?” îmi spusese tata cu luni în urmă, când le-am dat vestea.

Rareș nu era acolo. Plecase la muncă în Germania cu două săptămâni înainte de naștere, promițând că va trimite bani și că va veni cât de curând. Dar telefonul lui suna mereu ocupat sau nu răspundea deloc. Mă simțeam singură, abandonată între pereții reci ai spitalului și privirile acuzatoare ale familiei mele.

— Ivett, gândește-te bine, spuse mama într-o seară, când eram doar noi două. — Poți să dai copilul spre adopție. Ești tânără, ai toată viața înainte. Nu trebuie să-ți distrugi viitorul pentru o greșeală.

Am simțit cum mi se strânge inima. Fetița mea era tot ce aveam mai scump pe lume. O țineam la piept și îi simțeam respirația caldă, mirosul de lapte și piele proaspătă. Cum aș fi putut să renunț la ea? Dar vocea mamei era ca o picătură chinezească: zi de zi, aceeași poveste.

— Nu ai bani, nu ai sprijin, nu ai nimic! Ce-i poți oferi copilului?

Într-o noapte, după ce asistenta a stins lumina în salon, am început să plâng în tăcere. O altă mamă din patul vecin s-a apropiat de mine.

— Nu-i asculta pe ceilalți, mi-a șoptit ea. — Nimeni nu știe ce e în sufletul tău. Dacă simți că poți să-i fii mamă, nimeni nu are dreptul să-ți ia copilul.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În dimineața următoare, când mama a venit din nou cu același discurs, am ridicat privirea și i-am spus:

— Nu voi renunța la fetița mea! Orice ar fi.

A plecat trântind ușa. Tata a venit în acea seară la spital și mi-a spus sec:

— Dacă alegi să rămâi cu copilul, să nu te mai întorci acasă.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește sub picioare. Unde să mă duc? Rareș nu răspundea la telefon, banii erau pe terminate și nu aveam niciun prieten apropiat care să mă ajute. Am ieșit din spital cu fetița în brațe și două sacoșe vechi cu hainele noastre. Am stat două nopți la o cunoștință din liceu, apoi am găsit un anunț pentru o cameră de închiriat într-un apartament vechi din cartierul Dristor.

Proprietara, doamna Lidia, era o femeie trecută prin multe. M-a privit lung când i-am spus povestea mea.

— Să știi că viața nu e dreaptă cu nimeni, Ivett. Dar dacă vrei să lupți pentru copilul tău, eu te ajut cum pot.

Mi-a dat voie să stau fără avans primele două luni și m-a ajutat să găsesc un job part-time la o brutărie din apropiere. Mergeam la muncă dimineața devreme, lăsând-o pe fetiță cu Lidia sau cu vecina de la trei, tanti Mariana. Eram mereu obosită, mereu pe fugă, dar fiecare zâmbet al fetiței mele îmi dădea putere.

Familia mea nu m-a mai căutat luni întregi. Doar Vlad, fratele meu mai mic, îmi trimitea din când în când mesaje pe ascuns:

— Îmi pare rău pentru tot ce se întâmplă… Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi.

Într-o zi friguroasă de noiembrie, Rareș s-a întors din Germania fără niciun ban și fără scuze. A bătut la ușa apartamentului unde stăteam și a început să țipe:

— De ce nu mi-ai răspuns la mesaje? De ce nu m-ai așteptat acasă?

— Acasă? Care acasă? l-am întrebat printre lacrimi. — Ai plecat și m-ai lăsat singură când aveam cea mai mare nevoie de tine!

A încercat să mă convingă că vrea să fie o familie, dar am văzut în ochii lui doar frustrare și neputință. După câteva zile de certuri și reproșuri, a plecat din nou fără să spună nimic.

Au trecut doi ani de atunci. Fetița mea merge acum la grădiniță și îmi spune „mami” cu cel mai dulce glas din lume. Am reușit să-mi găsesc un job mai bun la o cafenea cochetă din centru și am început să merg la cursuri serale de contabilitate.

Mama a venit într-o zi la cafenea. S-a așezat la masă și m-a privit lung.

— Ai crescut mult… Nu credeam că vei reuși singură.

Am zâmbit amar.

— Nici eu nu știam dacă pot… Dar pentru ea am găsit puterea.

A oftat și mi-a luat mâna peste masă.

— Îmi pare rău… Poate n-am știut cum să te ajut atunci.

Nu i-am răspuns imediat. În sufletul meu era încă multă durere, dar și recunoștință că am avut curajul să-mi urmez inima.

Uneori mă întreb: câte mame sunt forțate să aleagă între dragostea pentru copilul lor și presiunea celor din jur? Cât de greu e să fii mamă singură într-o lume care te judecă la fiecare pas?