Când sângele nu e destul: Povestea unei mame între două lumi

— Ana, iar vrei să pleci? Nu ți-e rușine să lași copilul cu străinii?
Vocea mamei mele răsună în bucătăria mică, printre mirosuri de ciorbă și cafea reîncălzită. Mă uit la ea, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Maria, fetița mea de doi ani, se joacă pe covor cu o păpușă fără un picior. E marți după-amiază, iar eu trebuie să ajung la serviciu pentru o ședință importantă. Soțul meu, Vlad, e deja la birou de la șapte dimineața.

— Mamă, nu vreau să o las cu străini, dar nu am altă soluție. Tu ai zis că nu poți azi, tata nici atât… Ce să fac?

Mama oftează teatral și se întoarce la aragaz. — Pe vremea mea, nu existau bone. Ne descurcam singure. Dar voi, generația asta…

Mă simt mică și vinovată. Mă gândesc la toate momentele când am încercat să fiu „fata bună”, să nu deranjez, să nu cer prea mult. Dar acum am nevoie de ajutor. Nu pentru că vreau să ies la cafea sau la shopping, ci pentru că trebuie să muncesc. Pentru că viața noastră nu e ca a lor: două salarii mici, chirie mare, grădiniță privată prea scumpă pentru buzunarul nostru.

Vlad mă sună pe WhatsApp. — Ai găsit pe cineva pentru Maria?

— Încerc… Mama nu poate. O sun pe doamna Lidia.

Doamna Lidia e vecina de la parter, pensionară. A mai stat cu Maria de câteva ori. O sun și acceptă imediat. Simt cum mi se ridică o piatră de pe inimă.

Seara, când ajung acasă, Vlad stă pe canapea cu ochii în telefon. Maria doarme deja. Mă așez lângă el și îi spun ce s-a întâmplat cu mama.

— Nu înțeleg de ce nu ne ajută mai mult… Sunt aici, la două blocuri distanță!

Vlad oftează. — Poate nu vor să-și complice viața. Au muncit destul, zic ei.

Mă simt trădată. Părinții mei au crescut cu ideea că familia e totul. Când eram mică, bunica stătea cu mine cât mama era la fabrică. Acum, când eu am nevoie de același sprijin, primesc doar reproșuri.

În weekend mergem la ei la masă. Tata deschide subiectul:

— Am auzit că ai lăsat copilul cu vecina. Nu ți-e frică? Dacă pățește ceva?

Îmi mușc buzele. — Nu am avut de ales…

— Puteai să-ți iei concediu fără plată! Ce atâta muncă? Copilul are nevoie de mamă!

Simt cum mă sufoc. Vlad mă strânge de mână pe sub masă.

— Tata, dacă nu muncim amândoi, nu avem din ce trăi! Nu e ca pe vremea voastră…

Mama intervine: — Noi v-am crescut fără bone și fără atâtea pretenții.

Nu mai zic nimic. Mănânc în tăcere și mă gândesc că poate chiar sunt o mamă rea.

În noaptea aceea plâng în baie. Vlad bate încet la ușă:

— Ana, hai lângă mine… Nu e vina ta.

— Dar dacă au dreptate? Dacă Maria o să sufere pentru că nu sunt mereu lângă ea?

— O să sufere dacă te vede nefericită și epuizată. Avem nevoie de ajutor și e ok să-l cerem.

Luni dimineață primesc un mesaj de la mama: „Sper că azi nu ai nevoie de mine.”

Îmi vine să urlu. Nu vreau să mă cert cu ea, dar simt că zidul dintre noi crește cu fiecare zi.

La serviciu, colega mea Ioana îmi povestește cum mama ei vine din alt oraș să stea cu copiii când are nevoie.

— E norocoasă… îi spun.

— Și tu ai părinții aproape!

— Da… dar uneori distanța nu se măsoară în kilometri.

Într-o seară, după ce adoarme Maria, îi scriu mamei un mesaj lung. Îi spun cât de greu îmi este, cât mi-aș dori să pot conta pe ea fără să mă simt vinovată sau judecată. Îi spun că nu vreau să-i cer imposibilul, doar puțină înțelegere.

Nu răspunde imediat. Trec două zile până primesc un simplu „O să încerc.”

Nu știu dacă va fi mai bine. Poate niciodată nu vom reuși să ne înțelegem complet. Poate generațiile noastre sunt condamnate să se privească mereu printr-un geam aburit de așteptări nerealiste.

Dar știu că nu sunt singură în lupta asta. Sunt atâtea mame ca mine care încearcă să împace totul: jobul, copilul, soțul, părinții și propria lor liniște sufletească.

Uneori mă întreb: oare cât valorează sângele dacă nu poți conta pe el când ai cea mai mare nevoie? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?