Când sângele nu e totul: Povestea unei mame între iubire și teamă

— Mamă, te rog, nu ne lăsa pe drumuri! vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, spartă de plânsul nepoatei mele, Mara, care se agață de piciorul ei. Mă uit la ele, cu inima strânsă ca un pumn. Îmi tremură mâinile pe cana de ceai, dar nu pot să cedez. Nu pot să-l primesc și pe el în casa mea. Nu după tot ce s-a întâmplat.

— Ioana, știi bine că pe tine și pe Mara vă primesc oricând. Dar pe Vlad… nu pot. Nu mai pot. Nu după ce mi-a vorbit ultima dată, nu după cum te-a făcut să plângi atâția ani.

Ioana oftează adânc și-și șterge lacrimile cu dosul palmei. — Mamă, e tatăl Marei. Nu pot să-l las pe drumuri. S-a schimbat, chiar s-a schimbat… Dar vocea ei se frânge și știu că nici ea nu crede cu adevărat asta.

Mă întorc cu spatele la ele, prefăcându-mă că spăl vasele. În minte îmi răsună țipetele lui Vlad din urmă cu două veri, când a spart ușa de la bucătărie și a aruncat cu farfurii după Ioana. Atunci am jurat că nu-l voi mai lăsa vreodată să calce pragul casei mele. Dar acum, când le văd pe ele două atât de neajutorate, mă simt ca un monstru.

— Eva, trebuie să te gândești la Mara! îmi spune sora mea la telefon, în fiecare seară. — Copilul are nevoie de ambii părinți. Dar eu știu prea bine ce înseamnă să crești într-o casă unde tatăl urlă și mama plânge. Am trăit asta cu tata, Dumnezeu să-l ierte.

În sat deja se vorbește. Vecina de peste drum, tanti Maria, mă întreabă cu jumătate de gură: — Ce face ginerele? Tot așa… nervos? Oamenii nu uită ușor scandalurile. Și nici eu.

Într-o seară, Ioana vine târziu acasă, cu ochii roșii. — Mamă, Vlad a zis că dacă nu-l primești și pe el, pleacă în Italia la muncă și ne lasă aici. Nu știu ce să fac… Mara are nevoie de el, dar eu nu mai pot trăi cu frica-n sân.

Mara se joacă liniștită pe covor, desenând o casă mare cu trei ferestre. — Aici suntem noi trei, spune ea zâmbind. Eu, mami și buni. Mă uit la desen și simt cum mi se rupe sufletul.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin casă ca o umbră, ascultând respirația liniștită a Marei din camera alăturată. Îmi amintesc cum era Ioana mică, cum îi promiteam că nimeni n-o va răni vreodată. Și totuși… am lăsat-o să se mărite cu Vlad, deși am simțit din prima clipă că nu e omul potrivit pentru ea.

A doua zi dimineață, Vlad apare la poartă cu două valize. — Eva, vreau să vorbim ca oamenii mari. Nu vreau scandaluri. Vreau doar să fim împreună ca o familie normală.

Îl privesc în ochi pentru prima dată după mult timp. Are cearcăne adânci și mâinile-i tremură ușor. — Vlad, familia normală nu înseamnă să țipi la nevastă-ta sau să-ți sperii copilul. Eu nu pot trăi cu tine sub același acoperiș.

— Atunci plec! urlă el brusc, trântind valizele de pământ. — Să vă descurcați singure!

Ioana începe să plângă iar. O iau în brațe și simt cât e de fragilă. — Mamă, dacă pleacă el… ce facem?

— O să ne descurcăm, îi spun încet, dar nici eu nu cred ce spun.

În zilele următoare, Vlad dispare fără urmă. Ioana e ca o umbră prin casă; Mara întreabă mereu unde e tati. Eu încerc să țin totul pe umeri: facturi, mâncare, grija pentru ele două și pentru mine însămi.

Seara stau pe prispa casei și mă gândesc: oare am făcut bine? Oare am dreptul să-i refuz fiicei mele bărbatul pe care l-a ales? Sau am dreptul să-mi apăr liniștea și casa?

Odată cu toamna vin și vorbele grele din sat: „Eva și-a alungat ginerele”, „Săraca Ioana, a rămas singură”. Merg la magazinul din colț și simt privirile tuturor pe spatele meu.

Într-o zi primesc un telefon de la Vlad: — Eva, am greșit mult față de voi toate. Dar nu pot trăi fără fata mea. Vreau s-o văd pe Mara.

Îl las să vină doar pentru câteva ore, sub ochii mei. Mara îl îmbrățișează fericită; Ioana stă într-o parte, tăcută. După ce pleacă Vlad, Mara plânge toată noaptea.

Încep să mă întreb dacă nu cumva stric mai mult decât repar. Dacă nu cumva răzbunările mele din trecut se răsfrâng acum asupra Marei.

Într-o seară friguroasă de decembrie, Ioana vine la mine cu ochii limpezi: — Mamă, vreau să divorțez. Nu mai pot trăi așa. Am nevoie de liniște pentru mine și pentru Mara.

O iau în brațe și plângem amândouă mult timp. Poate că sângele nu e totul; poate că familia adevărată e cea care te lasă să respiri.

Acum stau la fereastră și mă uit la Mara cum se joacă în zăpadă. Mă întreb: oare am făcut bine? Oare liniștea merită prețul acesta? Voi ce ați fi făcut în locul meu?