Când sângele nu mai leagă: Povestea mea despre sacrificiu, bani și limite

— Ioana, iar sună mama lui Vlad. Nu răspund, nu mai pot, mi-e greață, mi-e frică de ce o să mai ceară de data asta. Telefonul vibrează insistent pe masa din bucătărie, iar eu mă uit la el ca la un animal sălbatic care stă să sară pe mine. Vlad e în sufragerie, cu ochii în laptop, dar știu că și el a auzit. Îl simt cum se încordează, cum se pregătește să vină furtuna.

— Ioana, răspunde tu, te rog. Eu nu mai am chef de scandaluri azi, îmi spune el fără să mă privească.

Înghit în sec și ridic telefonul. — Bună seara, mamă. Da… Da, suntem bine…

Vocea soacrei mele e tăioasă ca lama: — Bine, bine, dar Vlad nu răspunde niciodată! Ce faceți voi acolo, v-ați uitat familia? Să nu-mi spui că iar nu aveți bani! Că doar știu că v-a mărit salariul la muncă!

Îmi simt obrajii arzând. — Nu e vorba de bani, dar am avut niște cheltuieli cu casa…

— Lasă-mă cu povești! Sora lui Vlad are nevoie de bani pentru ratele la bancă. Și noi avem facturi neplătite. Ce fel de familie sunteți dacă nu ajutați?

Închid ochii și inspir adânc. Mă simt mică, vinovată, de parcă aș fi furat ceva. — O să vorbesc cu Vlad și vedem ce putem face…

Închid telefonul și mă prăbușesc pe scaun. Vlad vine lângă mine, cu fața palidă.

— Ce vrea?

— Bani. Pentru sora ta. Și pentru facturi. Iar.

Vlad oftează adânc și-și trece mâna prin păr. — Ioana, nu știu ce să fac. Dacă nu le dau, mă fac egoist. Dacă le dau, tu te superi pe mine. Nu mai suport presiunea asta.

Mă uit la el și simt cum mă apasă un zid invizibil între noi. — Vlad, noi când trăim pentru noi? Când o să avem și noi liniște?

El tace. Știu că îl doare la fel de tare ca pe mine, dar nu poate rupe lanțul ăsta al vinovăției. Familia lui a crescut cu ideea că „frații trebuie să se ajute”, că „banii se împart”, dar nimeni nu vede cât ne costă pe noi asta.

În noaptea aceea nu dorm aproape deloc. Mă gândesc la anii care au trecut: cum am strâns bani pentru avansul la apartament și a trebuit să-i dăm pe toți ca să acoperim datoriile surorii lui Vlad; cum am renunțat la vacanțe ca să plătim reparațiile la casa părinților lui; cum fiecare bucurie a noastră e umbrită de un telefon sau un reproș.

A doua zi dimineață, la cafea, încerc să deschid subiectul cu Vlad.

— Vlad, eu nu mai pot așa. Simt că trăiesc viața altora, nu pe a mea. Când o să spunem stop?

El oftează din nou și-și freacă tâmplele. — Dacă ar fi după mine… Dar știi cum e mama. Dacă nu-i dau bani, începe scandalul cu toată familia. Îmi spune că sunt nerecunoscător, că am uitat cine m-a crescut…

— Dar noi? Cine are grijă de noi?

Vlad tace din nou.

În acea zi primesc un mesaj de la mama mea: „Ioana, totul bine? Nu te-am mai auzit de mult…”

Mă simt vinovată că nici măcar nu i-am povestit mamei mele prin ce trec. Ea mereu m-a învățat să pun limite, dar eu n-am avut curajul să-i spun lui Vlad „ajunge”.

Seara vine cu alt telefon de la soacra mea. De data asta răspunde Vlad.

— Mamă, nu putem acum… Nu avem… Da, știu… Mamă, te rog…

Îl aud cum ridică vocea pentru prima dată în ani de zile:

— Mamă! Ajunge! Nu mai avem de unde! Trebuie să ne gândim și la noi!

Închid ochii și simt cum mi se ridică o piatră de pe inimă. Dar liniștea durează doar câteva minute. Telefonul începe să sune din nou: sora lui Vlad, apoi fratele lui mai mic.

— Cum poți să fii așa? — urlă sora lui la telefon. — Tu ai uitat cine te-a ajutat când erai mic? Ai uitat cine ți-a dat bani când ai avut nevoie?

Vlad închide telefonul și se prăbușește pe canapea.

— Ioana, cred că am pierdut familia.

Mă așez lângă el și îl iau de mână.

— Nu ai pierdut nimic. Familia care te iubește nu te șantajează cu bani.

Trec zile în care nu primim niciun semn de la ei. Casa e liniștită pentru prima dată după mult timp. Dar liniștea asta e apăsătoare; știu că urmează furtuna.

Într-o duminică dimineață, primesc un mesaj lung de la soacra mea: „Sper că sunteți fericiți acum că ne-ați întors spatele! Să nu veniți la noi când o să aveți nevoie!”

Plâng în baie ca un copil mic. Mă simt vinovată și eliberată în același timp.

Vlad mă găsește acolo și mă strânge în brațe.

— O să fie bine, Ioana. Trebuie doar să rezistăm împreună.

Încerc să-l cred. Dar uneori mă întreb dacă sacrificiul merită prețul plătit.

Acum stau aici și scriu povestea mea cu speranța că cineva o va citi și va înțelege: cât poți să dai până când nu mai rămâne nimic din tine? Cât trebuie să suferi pentru „familie” înainte să spui stop?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi. Sau poate îl aveți voi deja.