Când viața se prăbușește: Povestea Anei, o mamă singură din Rahova

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat în telefon, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce încercam să-mi țin fiica, pe Mara, liniștită în brațe. Era trecut de miezul nopții, iar apartamentul nostru din Rahova părea mai mic ca niciodată, pereții strânși în jurul meu ca niște brațe reci. Din bucătărie se auzea picurând robinetul stricat, iar frigiderul gol mă privea amenințător de fiecare dată când îl deschideam.

Mama a tăcut câteva secunde la celălalt capăt al firului. Știam că nu va veni. De când tata a murit, ea s-a închis în lumea ei, iar eu am rămas cu Mara și cu toate problemele noastre. — Ana, trebuie să fii tare. Pentru copilul tău. Nu pot să te ajut mai mult, știi bine… — vocea ei era stinsă, aproape vinovată.

Am închis telefonul și am privit-o pe Mara. Avea doar patru ani și ochii ei mari, căprui, mă priveau cu o încredere care mă sfâșia. Nu știa cât de greu îmi era să-i pun ceva pe masă sau să-i cumpăr o jucărie nouă. Tatăl ei, Radu, ne-a părăsit când Mara avea doar un an. A plecat la muncă „în Germania”, dar nu s-a mai întors niciodată. Nici măcar un telefon, nici măcar un mesaj de sărbători. Doar tăcere.

În fiecare dimineață mă trezeam înainte de răsărit, o lăsam pe Mara la grădiniță și alergam la serviciu. Lucram ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Patronul, domnul Ilie, era un om aspru, mereu nemulțumit. — Ana, vezi că ai uitat să pui prețul la pâine! — îmi striga el aproape zilnic. Salariul era mic, abia ajungeam de la o lună la alta.

Într-o zi, când am ajuns acasă, am găsit o somație de la întreținere: „Dacă nu achitați restanța în 10 zile, veți fi debranșați de la apă caldă.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am încercat să-i explic Mariei, sora mea mai mare, dar ea a ridicat din umeri: — Ana, și eu am ratele mele! Nu pot să te ajut mereu! Ai făcut un copil cu cine nu trebuia…

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice factură neplătită. M-am simțit vinovată că am adus-o pe Mara într-o lume atât de crudă. În acea noapte nu am putut dormi. M-am uitat la tavanul scorojit și m-am întrebat: „De ce eu? De ce trebuie să duc tot greul singură?”

A doua zi dimineață am găsit-o pe Mara plângând: — Mami, vreau și eu o păpușă ca a Mariei de la grădi… Am simțit cum mi se rupe sufletul. I-am promis că într-o zi îi voi cumpăra cea mai frumoasă păpușă.

La magazin, domnul Ilie m-a chemat în spate: — Ana, știi că nu merge treaba… Dacă nu vinzi mai mult luna asta, va trebui să renunț la cineva. M-am uitat la el cu ochii în lacrimi: — Vă rog… am un copil acasă… — Toți avem probleme! — a răspuns el sec.

În acea după-amiază am mers la biserică. Nu eram o femeie religioasă, dar simțeam că nu mai am alt sprijin. M-am așezat pe o bancă și am început să plâng în tăcere. O bătrână s-a apropiat de mine: — Draga mea, Dumnezeu nu te lasă! Ai credință! I-am zâmbit trist și am plecat acasă cu sufletul puțin mai ușor.

Seara, Mara s-a îmbolnăvit. Febră mare, frisoane. Am fugit cu ea la spitalul „Marie Curie”. Pe holuri era plin de mame obosite și copii bolnavi. O asistentă m-a privit cu milă: — E greu singură, nu-i așa? Am dat din cap fără să spun nimic.

După câteva zile de spitalizare și nopți nedormite pe un scaun de plastic, ne-am întors acasă. Facturile se adunaseră, iar banii se terminaseră. Într-o dimineață am găsit ușa blocului plină de afișe: „Atenție! Hoți în cartier!” M-am speriat pentru Mara. Seara încuiam ușa cu două rânduri de chei și stingeam lumina devreme.

Într-o zi, la magazin a intrat un bărbat necunoscut. S-a uitat lung la mine și mi-a zâmbit: — Bună ziua! Aveți pâine proaspătă? I-am răspuns mecanic. A doua zi a venit din nou. Și a treia zi la fel. După o săptămână mi-a lăsat un bilețel: „Dacă vrei să vorbim sau ai nevoie de ajutor, mă găsești la cafeneaua din colț.” Semnat: Paul.

Am ezitat mult timp înainte să merg. Într-un final, într-o seară friguroasă de noiembrie, am intrat în cafenea. Paul era acolo, mă aștepta cu două ceaiuri calde. Am vorbit ore întregi despre viețile noastre, despre greutățile fiecăruia. Mi-a spus că și el a crescut fără tată și știe cât de greu e pentru o mamă singură.

Încet-încet, Paul a devenit sprijinul meu. Nu mi-a promis luna de pe cer, dar era acolo când aveam nevoie să vorbesc sau să plâng pe umărul cuiva. Mara l-a plăcut din prima clipă.

Dar familia mea nu l-a acceptat ușor. Maria mi-a spus: — Iar te bagi într-o relație? Nu ai învățat nimic? Mama a refuzat să-l cunoască luni întregi.

Am simțit că trebuie să aleg între liniștea mea și aprobarea familiei. Pentru prima dată în viață am ales pentru mine și pentru Mara.

Astăzi încă lupt cu facturile și grijile zilnice. Dar nu mai sunt singură. Am învățat că uneori trebuie să cazi ca să te poți ridica mai puternic.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să cerem ajutor sau să ne ridicăm după fiecare lovitură? Poate că împreună putem schimba ceva.