Casa care nu mai e a mea: Povestea unei văduve alungate

— Nu ai niciun drept aici, Mariana! Casa e a noastră, nu a ta!
Vocea Irinei răsuna ca un ciocan în capul meu, în timp ce stăteam în mijlocul sufrageriei, cu valiza la picioare. Îmi tremurau mâinile pe mânerul genții, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Doru nici nu fusese încă îngropat, iar copiii lui deja mă alungau din casa în care am râs, am plâns și am iubit timp de doisprezece ani.

— Irina, te rog… Nu am unde să mă duc. E și casa mea! Am muncit aici, am pus suflet…
— Ai pus suflet? Ai profitat de tata! Ai venit după ce mama a murit și ai vrut să-i iei totul. Acum s-a terminat!

Mihai, fratele Irinei, stătea cu brațele încrucișate lângă ușă. Nu spunea nimic, dar privirea lui era rece, tăioasă. Parcă nu mă văzuse niciodată. Parcă nu fusesem niciodată parte din familia lor.

Îmi amintesc perfect prima zi când l-am cunoscut pe Doru. Eram la coadă la farmacie, el mi-a zâmbit și mi-a spus că am ochi frumoși. Avea un fel de a vorbi care te făcea să uiți de toate grijile. Ne-am îndrăgostit repede, poate prea repede pentru gustul copiilor lui. Dar eu l-am iubit sincer. Am venit în casa lui cu inima deschisă, am încercat să fiu o mamă bună pentru Irina și Mihai, deși ei nu m-au acceptat niciodată cu adevărat.

Când Doru a făcut infarctul, eram la piață. Am primit telefonul de la vecina noastră, tanti Lenuța: „Mariana, vino repede! Doru a căzut în curte!” Am alergat cât m-au ținut picioarele, dar era prea târziu. L-am găsit pe jos, cu ochii deschiși spre cer. Am urlat atunci ca o fiară rănită.

La înmormântare, Irina și Mihai au stat departe de mine. Nici măcar nu m-au privit. După ce toți au plecat, am rămas singură lângă crucea proaspătă și am plâns până mi s-au uscat ochii. Nu știam că urmează să pierd totul.

A doua zi dimineață, Irina a venit cu actele casei și cu un avocat. Mi-au spus că nu am niciun drept legal asupra casei pentru că nu era trecută pe numele meu. „Tata nu a făcut testament,” mi-a spus avocatul sec. „Casa revine moștenitorilor de drept.”

Am încercat să le explic că am contribuit la renovări, că am plătit facturi, că am fost acolo când nimeni altcineva nu era. Dar nu le-a păsat. Pentru ei eram doar „a doua soție”, străina care le-a furat tatăl.

În seara aceea am dormit pe canapea, cu valiza lângă mine. Dimineața următoare, Mihai mi-a spus: „Te rog să pleci până la prânz.”

Am ieșit pe poartă cu sufletul sfâșiat. Nici măcar nu mi-au dat voie să iau toate lucrurile mele. Am plecat cu două genți și o cutie cu fotografii vechi.

Am stat câteva zile la o prietenă, Anca. Ea m-a ascultat plângând ore întregi.

— Mariana, trebuie să mergi mai departe. Ești tânără încă! Găsește-ți un serviciu, o garsonieră…
— Anca, nu mai am putere… Simt că nu mai contez pentru nimeni.

Mi-am căutat de lucru peste tot: la supermarketuri, la curățenie, chiar și ca îngrijitoare la un azil. Toți mă priveau cu suspiciune: „La vârsta dumneavoastră? Nu avem posturi.”

Într-o zi am trecut pe lângă casa noastră — a lor acum — și am văzut-o pe Irina udând florile din grădină. M-a privit scurt și a întors capul. Am simțit o furie mocnită: cum poate cineva să fie atât de rece?

Am încercat să vorbesc cu preotul satului:

— Părinte, spuneți-mi… unde e dreptatea? Cum pot să fiu aruncată în stradă după atâția ani?
— Mariana, legea e lege… Dar Dumnezeu vede totul. Să nu-ți pierzi credința.

Dar credința mea se clatină cu fiecare zi în care mă trezesc într-o cameră străină, fără nimic din ce era al meu.

Odată am întâlnit-o pe tanti Lenuța la magazin:
— Vai de capul tău, mamă… Dar copiii ăia n-au inimă?
— Nu știu… Poate n-au avut niciodată pentru mine.

Sunt nopți în care mă gândesc dacă ar fi fost altfel dacă Doru ar fi făcut un testament sau dacă aș fi insistat să treacă casa și pe numele meu. Dar cine se gândește la moarte când iubește?

Acum stau într-o garsonieră mică la marginea orașului. M-am angajat ca femeie de serviciu la o școală. Copiii mă salută politicos dimineața; uneori îmi aduc flori de câmp. Sunt singură, dar încerc să-mi găsesc liniștea.

Mă întreb adesea: cât valorează o viață trăită lângă cineva dacă la final rămâi fără nimic? Oare câți oameni ca mine mai sunt în țara asta? Și cine are grijă de noi când nimeni nu ne mai vrea?