Căsătoria ascunsă a lui Vlad: Povestea unei iubiri interzise și a unei familii destrămate

— Vlad, nu vreau să mai aud de fata asta în casa mea! vocea mamei mele răsuna ca un tunet în bucătăria mică din apartamentul nostru din Berceni. Tata vitreg, Sorin, stătea cu ochii în farfurie, strângând lingura atât de tare încât părea că o va rupe. Ana, iubita mea, încerca să-și ascundă lacrimile, dar eu simțeam cum mi se rupe sufletul.

— Mamă, te rog… Ana nu ți-a făcut nimic. O iubesc! am spus cu voce tremurată.

— Nu contează! Nu e de-a noastră! Nu are familie bună, nu are nimic! Cum să te măriți cu ea? Ai uitat cine ești?

Acele cuvinte mi-au rămas întipărite în minte ani la rând. Aveam 25 de ani atunci și simțeam că lumea mea se prăbușește. Sorin, tatăl meu vitreg, încerca să mă liniștească după fiecare ceartă cu mama:

— Vlad, știi că te iubim, dar mama ta… nu poate trece peste anumite lucruri. Dă-i timp.

Dar timpul nu a vindecat nimic. Dimpotrivă, fiecare întâlnire cu Ana era un nou motiv de scandal. Mama nu voia să audă de ea, iar eu mă simțeam prins între două lumi: familia care mă crescuse și femeia pe care o iubeam.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, Ana mi-a spus cu ochii în lacrimi:

— Vlad, nu mai pot. Nu vreau să te pun să alegi între mine și familia ta. Dar nici nu pot trăi mereu cu sentimentul că nu sunt acceptată.

Am luat atunci cea mai grea decizie din viața mea: am plecat împreună cu Ana în Germania, unde ea primise o bursă la universitate. Le-am spus părinților că plec pentru un job mai bun, dar adevărul era că fugeam de judecata lor. În Germania, viața era grea la început. Am dormit pe canapea într-o garsonieră minusculă, am lucrat la spălătorie auto și am strâns fiecare bănuț.

După doi ani, am decis să ne căsătorim. Fără familie, fără prieteni, doar noi doi și doi martori necunoscuți la primăria din Köln. În ziua aceea am simțit pentru prima dată libertatea, dar și o durere surdă: lipsa părinților mei.

— Vlad, nu vrei să-i suni? Poate ar vrea să știe… m-a întrebat Ana în noaptea nunții noastre.

— Nu pot. Nu ar înțelege. Ar fi doar supărați pe mine.

Anii au trecut. Ne-am construit o viață frumoasă: Ana a devenit medic rezident, eu am deschis un mic atelier auto. Dar dorul de casă mă rodea pe dinăuntru. Vorbeam rar cu mama la telefon; discuțiile erau scurte și reci.

Într-o zi, Sorin m-a sunat:

— Vlad, mama ta e bolnavă. Ar trebui să vii acasă.

Am zburat spre București cu inima cât un purice. Când am intrat în apartament, mama era palidă și slăbită. M-a privit lung:

— De ce nu ne-ai spus niciodată adevărul? De ce ai ales să ne minți?

Am izbucnit în plâns:

— Pentru că mi-a fost frică! Pentru că nu voiam să vă pierd… dar nici pe Ana nu puteam s-o pierd!

Mama a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate că am greșit și eu. Poate că dragostea mea a fost prea posesivă…

Au urmat luni de încercări de împăcare. Ana a venit și ea la București; mama a privit-o cu răceală la început, dar boala și singurătatea au înmuiat-o treptat.

Într-o seară, când stăteam toți trei la masă, mama a spus:

— Vlad, dacă tu ești fericit… poate ar trebui să încerc și eu să fiu.

Nu știu dacă vreodată va fi o relație perfectă între ele două. Dar știu că am pierdut ani prețioși din cauza fricii mele de a spune adevărul și a dorinței de a mulțumi pe toată lumea.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim vieți duble doar ca să nu-i rănim pe cei dragi? Merită să ne sacrificăm fericirea pentru acceptarea familiei? Poate dragostea adevărată să vindece rănile trecutului?