Cinci ani de căutări: Povestea unei mame care nu a renunțat niciodată la fiica ei

— Nu pot să cred că iar întârzii, Irina! Ai promis că vii la cină, îi strigam la telefon, încercând să-mi ascund îngrijorarea sub un ton autoritar. Era vineri seara, iar mirosul de sarmale umplea bucătăria mică din apartamentul nostru din Ploiești. Irina, fiica mea de 28 de ani, era mereu pe fugă, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu cu planuri noi. În ultima vreme, însă, o simțeam schimbată. De când îl cunoscuse pe Vlad la un eveniment caritabil, părea că trăiește într-o altă lume.

— Mamă, nu te supăra, Vlad m-a invitat la munte weekendul ăsta. Promit că luni povestim tot, mi-a spus ea, cu vocea aceea caldă care mă făcea mereu să cedez. Am oftat, încercând să-mi reprim temerile. Vlad era fermecător, dar ceva la el nu-mi inspira încredere. Poate era privirea aceea rece, poate faptul că nu vorbea niciodată despre trecutul lui.

Sâmbătă dimineața, Irina mi-a trimis un mesaj: „Am ajuns. E superb aici. Te iubesc!” A fost ultimul semn de viață de la ea. Duminică, telefonul ei era închis. Luni, nu s-a întors acasă. Am sunat-o de zeci de ori, am scris mesaje, am întrebat prieteni, colegi, nimeni nu știa nimic. Am sunat la poliție, dar mi-au spus să mai aștept, că poate s-a răzgândit și a plecat undeva. Dar eu știam că nu e așa. Irina nu ar fi plecat fără să-mi spună.

Au trecut zile, apoi săptămâni. Vlad dispăruse și el. Poliția părea depășită, iar familia mea începea să se destrame sub presiunea incertitudinii. Soțul meu, Mihai, mă acuza că nu am fost destul de atentă, că am lăsat-o să plece. Mama mea plângea în fiecare seară, iar fratele Irinei, Radu, se închidea în camera lui, refuzând să vorbească. Eu nu puteam să stau degeaba. Am început să caut singură. Am mers la cabana unde ar fi trebuit să stea, am vorbit cu proprietarul, cu turiștii, cu localnicii. Nimeni nu văzuse nimic.

Într-o zi, am găsit în camera Irinei un carnețel cu notițe. Printre pagini, am descoperit un nume: „Marius – 0723…” și o adresă de email. Am sunat la număr, iar un bărbat speriat mi-a spus că nu știe nimic, apoi a închis. Am început să-i scriu pe email, să-l implor să-mi spună orice știe. După câteva zile, mi-a răspuns: „Nu pot să vorbesc. Vlad nu e cine crezi. Ferește-te.” Am dus mesajul la poliție, dar mi-au spus că nu e suficient.

Am început să cercetez pe cont propriu. Am aflat că Vlad nu era Vlad, ci Valentin Stoica, un bărbat căutat pentru fraudă și trafic de persoane. Am găsit articole vechi, poze, dosare. Am dus totul la poliție, dar ancheta mergea încet, iar eu simțeam că timpul se scurge. Am început să primesc telefoane anonime, amenințări. Odată, cineva mi-a spart mașina. Mihai a vrut să mă oprească, să mă protejeze, dar nu puteam. Irina era acolo, undeva, și avea nevoie de mine.

Au trecut luni, apoi ani. Familia mea s-a destrămat. Mihai a plecat, spunând că nu mai poate trăi cu obsesia mea. Radu a plecat la facultate în Cluj și nu a mai vrut să audă de trecut. Eu am rămas singură, cu pozele Irinei pe pereți și cu speranța că într-o zi o voi găsi. Am continuat să caut, să scriu pe forumuri, să vorbesc cu jurnaliști, cu detectivi particulari. Am cheltuit toți banii pe investigații, am vândut apartamentul și m-am mutat într-o garsonieră.

Într-o zi, am primit un email de la o femeie din Italia: „Am văzut poza Irinei pe un site. Cred că am întâlnit-o la un adăpost pentru femei abuzate, în Milano. Nu era sigură pe ea, dar semăna foarte mult.” Am luat primul autobuz spre Italia, cu inima cât un purice. Am bătut la ușa adăpostului, am arătat poza, am plâns, am implorat. O asistentă mi-a spus că fata de care vorbesc a plecat cu câteva zile înainte, dar mi-a lăsat un bilet: „Mamă, dacă citești asta, să știi că sunt bine. Nu pot să mă întorc încă, dar te iubesc. Nu mă căuta.”

Am simțit că mă prăbușesc. Cinci ani de căutări, de speranță, de disperare, și tot ce am primit a fost un bilet. Dar era scrisul ei, erau cuvintele ei. Am știut că trăiește. Am revenit acasă, mai singură ca niciodată, dar cu o liniște nouă în suflet. Am început să merg la grupuri de sprijin, să vorbesc cu alte mame care și-au pierdut copiii. Am scris o carte despre povestea mea, am apărut la televizor, am încercat să schimb ceva în sistemul care nu m-a ajutat.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă am făcut bine să nu renunț niciodată. Dacă nu cumva am pierdut totul pentru o speranță. Dar apoi privesc poza Irinei și știu că nu aș fi putut trăi altfel.

Oare câți dintre voi ați fi mers până la capăt, indiferent de preț? Ce ați fi făcut în locul meu?