Cinci ani în umbra dispariției: Povestea unei mame din Suceava care nu a încetat să-și caute fiica

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici, să mă sufoc în fiecare zi! Irina a trântit ușa camerei cu o forță care a făcut să vibreze tot apartamentul nostru mic din cartierul Burdujeni. Avea 19 ani și ochii ei verzi ardeau de furie și frustrare. Eu, Mariana, am rămas în pragul ușii, cu mâinile tremurânde și inima strânsă ca într-o menghină.

— Irina, te rog! Nu pleca așa… Hai să vorbim! Am încercat să-i spun, dar ea deja își trăgea geaca pe ea și își arunca rucsacul pe umăr.

— Nu mai am ce să vorbesc! Mă duc la Vlad. El mă înțelege, nu ca tine!

Apoi a dispărut pe scări, lăsând în urmă doar mirosul de parfum dulceag și un gol imens în sufletul meu. Nu știam atunci că acela avea să fie ultimul moment în care o vedeam pe Irina.

Au trecut cinci ani de atunci. Cinci ani în care am trăit fiecare zi cu aceeași întrebare arzătoare: unde este fiica mea? Ce i s-a întâmplat? De ce nu s-a mai întors?

Primele zile au fost un haos. Am sunat la poliție, am pus poze cu ea pe toate gardurile din oraș, am vorbit cu prietenii ei, am mers la Vlad acasă — un băiat cu ochi reci și privire furișată, pe care nu l-am plăcut niciodată. Mama lui mi-a spus că nu știe nimic, că Vlad a plecat cu Irina la București să-și caute norocul. Dar ceva nu se lega. Vlad nu răspundea la telefon, iar contul lui de Facebook dispăruse peste noapte.

Poliția a venit după trei zile. Un domn cu mustață groasă și o doamnă tânără, care părea că abia ieșise de pe băncile Academiei. Au notat tot ce le-am spus, au dat din cap și au promis că vor investiga. Dar timpul trecea și nimic nu se întâmpla. Când mergeam la secție, mă priveau cu milă sau cu iritare.

— Doamnă Mariana, copiii fug de acasă tot timpul. Poate s-a îndrăgostit și nu vrea să fie găsită. Să aveți răbdare.

Răbdare? Cum să ai răbdare când fiecare secundă e un chin? Când visezi noaptea că fiica ta strigă după ajutor și te trezești plângând?

Soțul meu, Gheorghe, s-a închis în el. Nu vorbea decât despre serviciu și despre cât de mult îl costă toată această poveste. Seara bea câte un pahar de țuică și bombănea:

— Ai văzut ce-ai făcut? Ai ținut-o prea din scurt! Dacă-i dădeai drumul mai devreme, nu fugea!

M-am simțit vinovată. Poate chiar am greșit. Poate am fost prea strictă, prea protectoare. Dar cum să nu fii când vezi cum e lumea asta? Când citești în fiecare zi despre fete dispărute sau traficate?

Prietenii s-au îndepărtat încet-încet. La început veneau să mă întrebe dacă am noutăți. Apoi au început să evite subiectul. Unii chiar mă priveau cu suspiciune, ca și cum aș fi ascuns ceva.

— Sigur n-a avut probleme acasă? — m-a întrebat într-o zi vecina de la doi, doamna Lidia.

— Nu! Irina era un copil bun… doar că… — vocea mi s-a frânt.

Am început să primesc telefoane anonime noaptea târziu. O voce groasă îmi spunea:

— Las-o baltă, femeie! Nu mai scormoni!

Am mers la poliție cu numărul afișat pe telefon. Au ridicat din umeri:

— Probabil o farsă. Să nu vă mai stresați.

Dar eu nu m-am oprit. Am mers la televiziuni locale, am scris pe Facebook, am intrat pe forumuri unde alte mame povesteau aceleași drame. Am găsit o comunitate de oameni disperați ca mine, care nu-și găseau copiii și nu primeau niciun răspuns.

Într-o zi, după doi ani de la dispariție, am primit un mesaj anonim pe Messenger: „Irina e bine. Nu mai căuta.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am arătat mesajul poliției — au spus că e imposibil de urmărit.

Gheorghe a plecat după încă un an. A spus că nu mai poate trăi cu fantomele trecutului și că vrea să înceapă de la zero în Italia, unde avea o soră. M-a lăsat singură cu pozele Irinei pe pereți și cu întrebările mele fără răspuns.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am primit vizita unui tânăr polițist nou venit în oraș — Rareș îl chema. A stat la mine în bucătărie până târziu și m-a ascultat plângând.

— Doamnă Mariana, știu că e greu… Dar n-ați observat nimic ciudat înainte să plece? Vreo ceartă? Vreo amenințare?

Mi-am amintit atunci de o discuție între Irina și Vlad, pe care am auzit-o din întâmplare:

— Dacă spui ceva despre mine sau despre ce facem noi… ai să regreți!

Atunci n-am dat importanță — eram convinsă că e doar o ceartă adolescentină. Dar acum totul căpăta alt sens.

Rareș a promis că va relua ancheta. Mi-a dat speranță pentru prima dată după mult timp. Dar lunile au trecut și nimic nu s-a schimbat.

Acum stau singură în bucătăria mea mică, cu poza Irinei pe masă și mă întreb: câte mame ca mine mai sunt în România? Câte fete dispar fără urmă și nimeni nu le caută cu adevărat?

Poate Irina trăiește undeva, poate e bine… sau poate adevărul e mult mai dureros decât pot eu suporta.

Oare cât timp trebuie să lupți pentru adevăr până când cineva chiar te ascultă? Sau poate lupta asta e singurul lucru care mi-a mai rămas?