Cine are dreptul asupra numelui copilului meu?

— Nu se poate! Copilul ăsta nu va purta niciodată numele tău, Irina! Ai înțeles? a urlat soacra mea, doamna Stanciu, cu ochii injectați de furie, în timp ce eu stăteam în pragul ușii, cu mâinile tremurânde pe burtica mea de șapte luni.

Așa a început totul. Un strigăt care mi-a sfâșiat nu doar liniștea, ci și încrederea că voi putea fi vreodată acceptată în familia Stanciu. Eram deja de patru ani căsătorită cu Vlad, fiul lor cel mare, și niciodată nu simțisem că aparțin cu adevărat. Mereu am fost „fata de la țară”, „Irina cea simplă”, cea care nu se ridica la nivelul pretențiilor lor. Dar până atunci, am crezut că pot îndura. Că pot să mă fac mică, să nu deranjez, să nu cer prea mult.

Dar când am rămas însărcinată, ceva s-a schimbat în mine. Pentru prima dată, am simțit că port în mine o viață care nu aparținea doar mie, ci și lui Vlad, dar mai ales nouă, ca familie. Am început să visez la un nume pentru băiatul nostru. Îmi doream să-l cheme Radu, după bunicul meu care m-a crescut cu atâta dragoste și demnitate. Vlad era de acord, sau cel puțin așa credeam.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele la masa de duminică în casa socrilor, am adus timid vorba despre nume. — Ne-am gândit să-l cheme Radu, am spus eu, cu vocea tremurată. Atunci s-a dezlănțuit iadul. Soacra mea a început să țipe că „niciun copil Stanciu nu va purta nume de țărani”, că „numele trebuie să fie Ionel, ca tatăl lui Vlad și ca toți bărbații din neamul nostru”.

Vlad a tăcut. S-a uitat la mine cu ochii goi și nu a spus nimic. Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. În acea noapte, acasă, l-am întrebat:

— Vlad, tu ce vrei? Nu contează deloc ce simt eu?
— Irina, știi cum e mama… Nu vreau scandal. Las-o să fie cum zice ea. E doar un nume.

Doar un nume… Dar pentru mine era totul. Era legătura mea cu rădăcinile mele, cu bunicul meu care m-a ținut de mână când mama a murit. Era singurul lucru pe care îl puteam da copilului meu din partea mea.

Au urmat luni de tăcere apăsătoare. Soacra mea venea zilnic să mă „verifice”, să se asigure că fac tot ce trebuie pentru „copilul Stanciu”. Mă corecta la orice pas: cum gătesc, cum calc hainele lui Vlad, cum aranjez camera copilului. Orice încercare de a-mi impune voința era întâmpinată cu ironii sau reproșuri subtile.

Când a venit ziua nașterii, am născut singură la maternitatea din oraș. Vlad era plecat cu tatăl lui la București „cu treburi importante”. M-am simțit abandonată. Am plâns toată noaptea, ținându-mi băiatul la piept și șoptindu-i: — Tu ești Radu al meu, orice ar fi.

A doua zi au venit toți la spital. Soacra mea a intrat prima în salon și a spus tare, ca să audă toată lumea:

— Să trăiască Ionel Stanciu! Să fie sănătos!

Am simțit cum mi se taie respirația. Am încercat să spun ceva, dar Vlad mi-a făcut semn să tac. Mi-au luat copilul din brațe și l-au dus la biroul de înregistrări fără să mă întrebe nimic. Când m-am dus să semnez actele, am văzut deja scris: Ionel Vlad Stanciu.

În acea clipă am simțit că mor pe dinăuntru. Am plecat acasă cu un copil care avea un nume străin pentru mine. Zilele au trecut greu. M-am simțit invizibilă în propria casă. Vlad era tot mai absent, prins între serviciu și presiunile părinților lui. Eu eram doar „mama lui Ionel”, nu Irina care avea vise și dorințe.

Într-o seară, după ce băiatul adormise, am izbucnit:

— Vlad, nu mai pot! Nu mai sunt eu! De ce nu m-ai apărat? De ce nu contează ce simt eu?

El s-a ridicat nervos:

— Irina, te rog! Nu mai face atâta caz! Toate femeile trec prin asta! Ești prea sensibilă!

Atunci am știut că sunt singură. Am început să vorbesc cu sora mea la telefon tot mai des. Ea mă asculta și plângea cu mine.

— Irina, nu poți trăi așa toată viața! Copilul tău are nevoie de o mamă puternică!

Am început să merg la psiholog fără ca Vlad să știe. Acolo am descoperit cât de mult mă pierdusem pe mine însămi încercând să mulțumesc pe toată lumea. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, dorința de a fi văzută și auzită.

Într-o zi, când Ionel (sau Radu, cum îi spuneam eu în gând) avea aproape doi ani, am decis că nu mai pot trăi așa. I-am spus lui Vlad că vreau să plec la sora mea pentru o vreme.

— Faci ce vrei! a spus el rece. Dar să știi că băiatul rămâne aici!

Am simțit că mă sufoc. Am luptat cu avocați, cu rude care mă judecau și mă acuzau că sunt o mamă rea dacă vreau să-mi iau copilul din „casa lui”. Dar nu m-am dat bătută.

După luni de procese și lacrimi amare, instanța mi-a dat dreptate: copilul avea nevoie de mama lui și avea dreptul să fie crescut într-un mediu sănătos emoțional.

Astăzi locuiesc într-un apartament mic cu băiatul meu. Îi spun Ionel când suntem printre străini și Radu când suntem doar noi doi. Încerc să-i dau dragostea și siguranța pe care eu nu le-am avut niciodată.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc umilite în casele socrilor lor? Câte mame își pierd vocea și identitatea pentru că „așa se face”? Oare când vom avea curajul să spunem: „Eu contez!”?