Copiii mei vor să mă ducă la azil: încă am atâta viață de trăit

— Nu pot să cred că vorbiți serios, a izbucnit vocea fiicei mele, Irina, în timp ce stătea în picioare lângă masa din bucătărie. Mirosea a ciorbă de perișoare, dar în aer plutea ceva mult mai greu decât aburii din oală: decizia lor.

— Mamă, nu mai poți sta singură. Ai uitat iar să stingi aragazul, ai căzut pe scări luna trecută… Nu vrem să pățești ceva rău, a continuat Mihai, fiul meu, cu o voce pe care încerca să o facă blândă, dar care suna ca o sentință.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. M-am uitat la ei, copiii mei, pe care i-am crescut singură după ce tatăl lor a murit într-un accident stupid de mașină. Am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții ca să le dau tot ce au avut nevoie. Am renunțat la visele mele pentru ca ei să-și urmeze ale lor. Și acum, după toate astea, mă priveau ca pe o povară.

— Nu vreau să merg la azil! am spus printre dinți. Casa asta e viața mea. Aici am crescut, aici v-am crescut și pe voi. Cum puteți să-mi cereți asta?

Irina a oftat și s-a uitat la Mihai. S-au privit ca doi complici care știau că au dreptate.

— Mamă, nu e vorba că nu te iubim. Dar noi avem serviciu, copii mici… Nu putem veni zilnic la tine. La azil ai avea grijă, ai avea companie…

Companie? Am vrut să râd amar. Ce fel de companie? Oameni străini, cu ochii goi, care își numără zilele până la sfârșit? Eu încă pot să merg la piață, încă gătesc, încă citesc… Da, uit uneori lucruri, dar cine nu uită la șaptezeci și doi de ani?

M-am ridicat încet de la masă și m-am dus la fereastră. Afară ningea liniștit peste grădina unde odinioară alergau copiii mei după minge. Am simțit un nod în gât.

— Voi nu înțelegeți… Nu vreau să fiu lăsată acolo să aștept moartea. Vreau să trăiesc! Vreau să văd cum înfloresc lalelele primăvara, să aud râsetele copiilor din curte… Vreau să-mi beau cafeaua pe prispă și să povestesc cu vecina Ileana despre vremurile bune.

Mihai s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Mamă, nu vrem să te rănim. Dar ne e frică pentru tine. Dacă pățești ceva și nu e nimeni aici?

Am simțit cum mă sufoc între grija lor și dorința mea de libertate. Nu voiam să fiu motivul pentru care se ceartă sau se simt vinovați. Dar nici nu voiam să fiu exilată din propria viață.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă, atingând fiecare fotografie de pe pereți: Mihai la serbarea de la grădiniță, Irina cu fundiță roșie în păr, eu și soțul meu râzând la nuntă… Am plâns încet, ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi am decis să fac ceva ce nu mai făcusem niciodată: am sunat-o pe vecina Ileana și am rugat-o să vină la cafea.

— Ce-i cu tine, Marioara? Pari abătută.

I-am povestit totul. Ileana m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:

— Să nu-i lași! Dacă tu simți că poți trăi singură, luptă pentru asta! Copiii uită uneori că și noi avem suflet.

M-au ajutat vorbele ei. În zilele următoare am început să fac mici schimbări: am pus un telefon cu buton de urgență lângă pat, am rugat-o pe Ileana să mă verifice zilnic, am făcut ordine prin casă ca să nu mă mai împiedic.

Când au venit copiii din nou, le-am spus hotărât:

— Nu merg nicăieri! Vreau să rămân aici cât pot. Dacă vreți să mă ajutați, veniți mai des sau sunați-mă. Dar nu mă trimiteți unde nu vreau!

Irina a început să plângă.

— Mamă… ne e teamă pentru tine!

— Și mie mi-e teamă! Dar mai tare mi-e teamă să mor de dorul casei mele decât de orice accident.

Au plecat supărați, dar parcă au înțeles ceva din hotărârea mea. De atunci mă sună mai des și vin cu copiii lor duminica la masă. Nu știu cât va dura această pace fragilă, dar știu că am câștigat încă un anotimp acasă.

Uneori mă întreb: oare când au început copiii noștri să creadă că bătrânețea e o boală? Cât valorează libertatea unui om atunci când toți ceilalți cred că știe ei mai bine ce-i trebuie?