Crăciunuri despicate: Povestea unei familii românești între două lumi

— Ioana, nu te duci la tata anul ăsta, ai înțeles? vocea mamei răsuna ascuțit, spartă de oboseală și furie, în timp ce eu stăteam cu geaca pe jumătate îmbrăcată, cu mâna pe clanța ușii. Era Ajunul Crăciunului 1997, iar în blocul nostru din cartierul Drumul Taberei mirosea a cozonac și a supă de găină. În camera de zi, bradul stătea stingher, cu globuri vechi și beteală subțire, dar fără cadouri sub el.

Aveam doisprezece ani și nu mai știam de cine să ascult. Tata mă aștepta la el, la două stații de tramvai distanță, cu promisiunea că vom merge la patinoar și că-mi va cumpăra o carte nouă. Mama, în schimb, îmi făcea mereu lista cu ce nu am voie: să nu-i spun tatei că plânge noaptea, să nu-i spun mamei că tata are o prietenă nouă, să nu mă bucur prea tare când primesc ceva de la unul dintre ei.

— Nu vreau să aleg! am izbucnit, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. De ce trebuie să aleg mereu între voi?

Mama s-a întors cu spatele și a început să spele vasele cu mișcări repezi, aproape mecanice. — Pentru că el ne-a lăsat, Ioana. Pentru că nu-i pasă. Dacă i-ar păsa, ar fi aici.

Dar eu știam că nu era chiar așa. Tata mă suna aproape zilnic, mă întreba cum merge la școală și dacă am nevoie de ceva. Dar niciodată nu venea la serbări sau la ședințele cu părinții. Mama îi reproșa mereu asta, iar eu eram prinsă la mijloc ca într-un război rece care nu se mai termina.

În acea seară, am stat pe patul meu și am ascultat cum mama vorbea la telefon cu mătușa Mariana. — Nu-l las să o vadă pe Ioana azi. Să simtă și el cum e să fii singur de sărbători.

M-am simțit vinovată pentru dorința mea de a fi cu tata. M-am simțit trădătoare față de mama. Și totuși, în fiecare an, povestea se repeta: un Crăciun la mama, unul la tata, niciodată împreună. Prietenii mei povesteau cum mergeau la colindat cu părinții lor sau cum făceau bradul toți trei. Eu aveam două braduri mici și două tăceri mari.

Anii au trecut și conflictul dintre ei s-a adâncit. Tata s-a recăsătorit cu o femeie pe nume Violeta, iar mama a rămas singură, tot mai încrâncenată. Eu am crescut între două case și două adevăruri: unul spus de mama, altul spus de tata. La liceu, am început să evit sărbătorile. Mă ofeream voluntar la cantina socială sau mă ascundeam în camera mea cu cărți și muzică.

Într-o zi de decembrie, când aveam optsprezece ani și eram deja studentă la Litere, am primit un mesaj de la tata: „Te aștept la mine de Crăciun. Violeta face sarmale ca la bunica acasă.” Am simțit un nod în gât. Știam că dacă îi spun mamei, va fi iar scandal.

— Ioana, tu chiar vrei să mă lași singură? m-a întrebat mama când i-am spus timid că aș vrea să merg la tata.

— Nu te las singură, mamă. Dar vreau să fiu și cu el. Nu mai pot să trăiesc așa, împărțită.

A izbucnit într-un plâns nervos: — N-ai idee cât am suferit din cauza lui! Tu nu vezi cât m-am chinuit să-ți fie bine?

Am simțit pentru prima dată furie față de ea. — Și eu am suferit! Dar nu e vina mea! Nu mai vreau să port războaiele voastre!

Am plecat trântind ușa și am mers pe jos până la tata. Pe drum mi-am amintit toate serile în care mă rugam ca ei să se împace sau măcar să vorbească civilizat. Când am ajuns la tata acasă, Violeta m-a îmbrățișat cald și mi-a pus o cană de ceai în mână.

— Știu că nu e ușor pentru tine, Ioana. Dar aici ești mereu binevenită.

Tata m-a privit cu ochii umezi: — Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat între mine și mama ta. Dar tu nu trebuie să suferi pentru greșelile noastre.

În acea seară am stat toți trei la masă și am vorbit despre orice altceva decât despre trecut. A fost primul Crăciun în care nu m-am simțit vinovată pentru că zâmbesc.

După sărbători, m-am întors la mama și i-am spus că vreau să merg la terapie. A fost greu să accepte ideea că avem nevoie de ajutor din afară. Dar după câteva luni a venit cu mine la o ședință. Am plâns amândouă mult atunci.

Anii au trecut și relația dintre părinții mei s-a mai îmblânzit. Nu au devenit prieteni, dar au început să vorbească civilizat când era nevoie. Eu am învățat să-mi accept familia așa cum e: imperfectă, dar a mea.

Acum, când vine Crăciunul, îi invit pe amândoi la mine acasă. Uneori vin amândoi, alteori doar unul dintre ei. Dar nu mai simt acea ruptură adâncă din copilărie.

Mă întreb uneori: câți copii din România trăiesc încă povestea mea? Câți dintre noi poartă poverile părinților fără să știe cum să le lase jos? Poate că vindecarea începe atunci când avem curajul să spunem „ajunge”.