Cu ochii înlăcrimați, strângând pătura veche: Povestea Mariei, bunica pe care familia voia să o trimită la azil

Strâng pătura veche la piept, cu degetele noduroase, și încerc să-mi opresc lacrimile. Încă o dată, din camera de alături, aud vocile ridicate ale fiului meu, Mihai, și ale soției lui, Irina. „Nu mai putem, Mihai! E prea mult pentru mine! Nu mai am răbdare, nu mai am timp, nu mai pot să am grijă de mama ta!”, răsună vocea Irinei, tăioasă ca o lamă. Mă simt mică, invizibilă, ca o umbră care nu mai are loc în propria casă.

Nu am fost niciodată o femeie slabă. Am crescut doi copii singură, după ce soțul meu, Ion, s-a stins devreme, muncind la combinat. Am tras din greu, am spălat, am gătit, am făcut rost de bani din orice, doar ca Mihai și sora lui, Ana, să nu ducă lipsă de nimic. Îmi amintesc cum îi țineam de mână, cum le citeam povești la lumina lămpii, cum le promiteam că totul va fi bine, chiar dacă sufletul meu era sfâșiat de griji.

Acum, la 78 de ani, mă simt ca o povară. De când Ana s-a mutat la Cluj, rareori mai sună. Mihai m-a adus la el după ce am căzut în bucătărie și mi-am rupt șoldul. „Nu te las singură, mamă”, mi-a spus atunci, cu ochii umezi. Dar viața la oraș e altfel. Irina nu mă vrea aici. O simt din fiecare privire, din fiecare oftat, din fiecare ușă trântită. Nepoata mea, Ilinca, mă evită, parcă îi e rușine cu mine.

În fiecare dimineață, mă trezesc înaintea tuturor, ca să nu deranjez. Îmi fac ceaiul singură, încet, să nu stric ordinea din bucătărie. Mă așez la fereastră și privesc strada, oamenii grăbiți, copiii care se duc la școală. Mă gândesc la satul meu, la grădina cu flori, la găinile care cotcodăceau vesel. Aici, totul e rece, străin.

Într-o seară, când Mihai a venit acasă mai devreme, am prins curaj și l-am întrebat: „Mihai, e adevărat ce spune Irina? Vreți să mă trimiteți la azil?” S-a uitat la mine, rușinat, și a evitat să-mi răspundă direct. „Mamă, nu e așa simplu… Irina e obosită, eu sunt mereu la serviciu, tu ai nevoie de îngrijire… Poate acolo ți-ar fi mai bine, ai avea companie, ai fi supravegheată…” Am simțit cum mi se strânge inima. „Mai bine pentru cine, Mihai? Pentru voi sau pentru mine?”

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toți anii în care am pus familia pe primul loc. La sacrificiile făcute, la visele neîmplinite, la dragostea pe care am dăruit-o fără să cer nimic în schimb. M-am întrebat dacă bătrânețea e o pedeapsă sau doar o etapă firească, pe care nimeni nu vrea să o accepte.

A doua zi, Irina a venit la mine cu o listă de aziluri. „Uite, Maria, am găsit câteva locuri bune, curate, cu personal amabil. Poate mergem să vedem unul dintre ele, să nu te simți singură aici.” Am simțit cum mă sufoc. „Nu vreau să merg nicăieri, Irina. Vreau să rămân acasă, cu familia mea. Nu am nevoie de lux, am nevoie de voi.” Irina a oftat, s-a ridicat și a ieșit din cameră fără să spună nimic.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mihai era tot mai tăcut, Ilinca nu mai venea deloc la mine în cameră. Mă simțeam ca un obiect uitat într-un colț, ca o piesă de mobilier vechi pe care nimeni nu o mai vrea. Într-o seară, am auzit-o pe Irina vorbind la telefon: „Nu mai pot, mamă! Maria e încăpățânată, nu vrea să plece. Mihai nu mă ajută cu nimic. Dacă nu rezolvăm, eu plec!”

Am plâns toată noaptea, strângând pătura veche, singura amintire de acasă. M-am gândit să plec, să nu mai fiu o povară. Dar unde să mă duc? Satul meu e departe, casa e dărăpănată, vecinii au murit sau au plecat. M-am simțit prinsă între două lumi: una care nu mă mai vrea și alta care nu mai există.

Într-o dimineață, Ilinca a intrat timidă în cameră. „Bunico, de ce plângi?” Am privit-o lung, cu ochii roșii. „Pentru că nu mai am loc aici, draga mea. Pentru că bătrânețea nu e ușoară și nimeni nu vrea să o vadă.” Ilinca s-a așezat lângă mine și, pentru prima dată după mult timp, m-a luat de mână. „Îmi pare rău, bunico. N-am știut că suferi așa. O să vorbesc cu mama și tata. Nu vreau să pleci.”

A fost prima rază de speranță. În seara aceea, Mihai a venit la mine și m-a îmbrățișat. „Iartă-mă, mamă. Am uitat cât de mult ai făcut pentru noi. O să găsim o soluție, promit.” Irina a rămas rece, dar a acceptat să încercăm să ne împărțim sarcinile. Ilinca a început să petreacă mai mult timp cu mine, să mă asculte, să mă ajute la treburi mici.

Nu știu cât va dura această pace. Poate că, într-o zi, tot voi ajunge la azil. Dar acum, măcar, simt că nu sunt complet singură. Că cineva încă își amintește cine sunt.

Mă întreb, privind pe fereastră: oare câți bătrâni trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare chiar am devenit povară pentru copiii noștri sau doar am uitat să ne ascultăm unii pe alții? Voi ce ați face în locul meu?