Cu un geamantan și doi copii în noapte: Povestea mea de supraviețuire

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — am șoptit printre dinți, în timp ce încercam să-mi țin lacrimile în fața copiilor. Era trecut de miezul nopții, iar blocul vechi din cartierul nostru din Ploiești era cufundat în liniște. În camera alăturată, soțul meu, Doru, sforăia greu, cu sticla de vodcă goală lângă pat. M-am uitat la copiii mei, Ilinca și Radu, dormind înghesuiți pe canapea, cu obrajii roșii de plâns. M-am apropiat de ei și le-am șoptit: „Ne luăm papucii și plecăm. Acum.”

Nu știu cum am găsit curajul. Poate pentru că nu mai aveam nimic de pierdut. Poate pentru că, după ani de bătăi, umilințe și promisiuni încălcate, simțeam că dacă mai rămân o noapte acolo, mă voi pierde pe mine însămi pentru totdeauna. Am aruncat câteva haine într-un geamantan vechi, am luat certificatul de naștere al copiilor și portofelul cu ultimii 50 de lei. Am ieșit pe scări desculță, cu inima bătând să-mi spargă pieptul.

Pe drum spre gară, Ilinca m-a întrebat cu voce stinsă:
— Mami, unde mergem?
— La mătușa ta Maria, la București. O să fie bine, promit.

Nu știam dacă va fi bine. Maria nu-mi răspunsese la telefon de luni de zile. Mama mea îmi spusese clar: „Ai făcut alegerea ta când te-ai măritat cu Doru. Nu veni la mine să plângi.” Tata nici nu mai vorbea cu mine de când se aflase că Doru mă lovește. „Ce fel de femeie ești dacă nu-ți ții familia unită?” — mi-a spus ultima oară.

În tren, copiii au adormit pe umărul meu. Eu nu am închis un ochi. Mă uitam pe geam la luminile care treceau și mă întrebam dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva îi condamn pe Ilinca și Radu la o viață de lipsuri și rușine. Dar apoi îmi aminteam cum plângea Ilinca când Doru trântea ușa sau cum se ascundea Radu sub masă când începea scandalul.

Când am ajuns la Maria, era încă întuneric. Am bătut la ușă cu teamă. A deschis somnoroasă și m-a privit lung.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot…

Ne-a primit fără prea multe întrebări. În prima dimineață, copiii au mâncat pâine cu unt și gem și au zâmbit pentru prima dată după mult timp. Eu am plâns în baie, fără să mă vadă nimeni.

Au urmat luni grele. Maria avea deja doi copii și un soț bolnav. Ne-a lăsat să stăm cu ea două săptămâni, apoi mi-a spus:
— Trebuie să-ți găsești ceva. Nu pot să vă țin aici la nesfârșit.

Am început să caut de lucru. La început am spălat scări într-un bloc din cartierul Titan. Apoi am găsit un post de femeie de serviciu la o școală generală. Copiii mergeau la afterschool-ul din cartier, unde doamna Viorica le dădea corn și lapte și îi ajuta la teme.

Banii nu ajungeau niciodată. Într-o seară, Ilinca a venit acasă plângând:
— Mami, copiii râd de mine că n-am ghiozdan nou…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am mers la piață și am cumpărat un ghiozdan second-hand cu 10 lei. I l-am dat Ilincăi și i-am spus:
— E cel mai frumos ghiozdan din lume pentru că e al tău.

Într-o zi, Doru a venit la școală și a încercat să-l ia pe Radu cu forța. Noroc că portarul a sunat la poliție. Am obținut ordin de protecție după multe drumuri și umilințe prin tribunale. Mama a venit o singură dată la București să mă vadă:
— Nu te recunosc, Livia! Cum ai ajuns așa? Uite ce-ai făcut din viața ta!

I-am răspuns calm:
— Am ales să trăiesc.

Anii au trecut greu. Am reușit să mă mut într-o garsonieră mică, cu chirie. Copiii au crescut frumos, deși au purtat mereu povara trecutului nostru. Ilinca a intrat la liceu cu bursă, iar Radu a început să cânte la chitară.

Într-o seară, după ce am terminat curățenia la școală, m-am așezat pe banca din fața blocului și m-am uitat la stele. M-am gândit la toate femeile care încă stau în case unde nu mai există dragoste sau respect, doar frică și rușine.

Oare câte dintre ele găsesc puterea să plece? Oare câte au cui să ceară ajutor? Și dacă nu au… ce fac?

Poate că nu sunt un exemplu de succes după standardele lumii — dar sunt vie și copiii mei sunt în siguranță. Și asta e tot ce contează.

Mă întreb uneori: dacă eu am putut să mă ridic din nimic, oare câte alte femei ar putea — dacă ar avea o mână întinsă sau o vorbă bună? Sau poate doar curajul să spună: „Ajunge!”