Curajul de a o lua de la capăt: Povestea mea după divorț

— Nu mai pot, Ion! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară de noiembrie, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile vechi ale apartamentului nostru din Focșani.

Ion s-a uitat la mine ca și cum nu mă recunoștea. Era obosit, cu ochii roșii de la televizor și cu mâinile încrucișate pe piept. — Ce vrei să spui, Mariana? Ce nu mai poți?

M-am ridicat brusc de pe canapea. — Să trăiesc lângă tine ca două umbre care se evită prin casă. Să mă prefac că totul e bine când nu mai simt nimic. Să mă ascund după rutina asta care ne-a îngropat pe amândoi.

A urmat o tăcere grea, spartă doar de lătratul lui Azorel, câinele nostru bătrân, care simțea mereu când ceva nu era în regulă. Ion a oftat adânc și a dat drumul la știri mai tare, ca și cum ar fi vrut să acopere ce tocmai spusesem.

Așa a început sfârșitul. După 32 de ani de căsnicie, am avut curajul să rostesc cu voce tare ce mă măcina de ani buni. Nu a fost o decizie luată peste noapte. Îmi amintesc cum, în fiecare dimineață, mă uitam în oglindă și nu mai recunoșteam femeia din fața mea: părul încărunțit devreme, ochii obosiți, zâmbetul stins. Mă simțeam ca o piesă veche de mobilier într-o bibliotecă uitată.

Copiii noștri, Raluca și Vlad, erau deja mari. Raluca lucra la București ca medic rezident, iar Vlad era student la Cluj. Ne vedeam rar, iar discuțiile telefonice erau scurte și formale. Știam că îi doare distanța dintre noi, dar nu găseam puterea să le spun adevărul despre cât de singură mă simțeam.

Când le-am dat vestea divorțului, reacțiile au fost opuse. Raluca a tăcut lung la telefon, apoi a spus doar: — Mama, tu știi cel mai bine ce e bine pentru tine. Vlad însă a izbucnit: — Cum poți să faci asta? După atâția ani? Tata ce-o să facă?

Am plâns mult în acele zile. M-am simțit vinovată că le răsturnam lumea, dar știam că nu mai pot trăi o minciună doar ca să păstrez aparențele. Vecinele au început să șușotească pe la colțuri. „Uite-o și pe Mariana, la vârsta ei… Cine știe ce i-a venit!”

Mi-am găsit refugiu în bibliotecă, printre rafturi prăfuite și cărți care miroseau a trecut. Acolo, printre pagini îngălbenite, am început să scriu în jurnal tot ce simțeam. Am redescoperit bucuria micilor plăceri: o cafea băută singură pe balcon, o plimbare cu Azorel prin parc, un roman bun citit până târziu în noapte.

După pensionare, liniștea casei goale m-a apăsat greu. Primele luni au fost cele mai grele: dimineți în care nu aveam motiv să mă dau jos din pat, seri în care tăcerea era asurzitoare. Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am mers la cursuri de pictură la Casa de Cultură, am cunoscut alte femei care treceau prin aceleași frământări ca mine.

Într-o zi, Raluca m-a sunat: — Mama, vin acasă weekendul ăsta. Vreau să stăm doar noi două.

Am pregătit prăjitura ei preferată și am stat ore întregi la povești. Mi-a spus cât de greu îi este și ei la București, cât de mult îi lipsește familia adevărată. — Știi, mama… cred că ai făcut bine. Poate e timpul să fim sincere cu noi înșine.

Vlad a venit acasă abia după câteva luni. Era încă supărat pe mine. — Nu pot să te iert acum, mi-a spus cu ochii în pământ. Dar poate într-o zi o să înțeleg.

Am acceptat răbdătoare distanța lui. Știam că fiecare are ritmul lui de vindecare.

Cu timpul, relația cu copiii mei s-a schimbat. Am început să vorbim deschis despre tot: despre frici, despre vise neîmplinite, despre greșeli. Am râs împreună, am plâns împreună. Am simțit că abia acum suntem cu adevărat o familie.

Ion s-a mutat la sora lui din satul vecin. Ne vedem rar și vorbim doar despre lucruri practice: facturi, acte, Azorel (pe care l-am păstrat eu). Nu-l urăsc; îl compătimesc pentru că nici el n-a avut curajul să ceară mai mult de la viață.

Multe prietene m-au întrebat dacă nu mi-e frică să rămân singură la vârsta asta. Le spun mereu: „Mai bine singură decât nefericită.” Am redescoperit cine sunt eu fără eticheta de „soție” sau „mamă”. Sunt Mariana – femeia care iubește cărțile, pictura și plimbările lungi cu Azorel.

Uneori mă uit pe fereastră la blocurile cenușii și mă întreb câte alte femei trăiesc aceeași poveste ca mine, dar nu au curajul să spună stop.

Poate că fericirea adevărată începe atunci când ai curajul să te eliberezi din propria colivie. Voi ce credeți? Merită să riști totul pentru o șansă la o viață trăită cu adevărat?