„Da, eu am cerut divorțul. Vreau să trăiesc pentru mine”: Povestea Anei, la 60 de ani

— Mamă, ce s-a întâmplat? De ce ai ochii roșii?
Vocea Ilincăi m-a trezit din gândurile care mă măcinau de zile întregi. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile încleștate pe cana de ceai, și simțeam cum fiecare secundă apasă pe umerii mei ca o povară veche, dar mereu prezentă.
— Ilinca, trebuie să-ți spun ceva. Nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa.
Ea s-a așezat lângă mine, privindu-mă cu ochii ei mari, verzi, atât de asemănători cu ai mei când eram tânără.
— Ce s-a întâmplat cu tata?
Am oftat adânc. Cum să-i explic? Cum să-i spun că după patruzeci de ani de căsnicie, simt că nu mai pot respira în casa asta? Că Ion, bărbatul cu care am crescut copiii, cu care am împărțit bune și rele, nu mai e decât o umbră rece care se plimbă printre farfurii nespălate și reproșuri nerostite?

— Ilinca, eu am inițiat divorțul.
Am spus-o încet, ca și cum aș fi încercat să nu sperii nici aerul din jur. Ea a rămas nemișcată câteva secunde, apoi a început să plângă în tăcere.

— Mamă… dar… de ce acum? După atâta timp?

Mi-am trecut mâna prin părul încă des, dar deja încărunțit. Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii.

— Pentru că nu mai pot. Pentru că am obosit să fiu invizibilă. Pentru că nu mai vreau să fiu doar femeia care gătește, spală și tace. Ion nu m-a ajutat niciodată. Nici la cumpărături, nici la curățenie, nici măcar când eram bolnavă. Îi place să aibă masa plină, dar nu știe nici unde țin buretele de vase.

Ilinca a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Dar tu ai fost mereu acolo pentru noi…

— Da, am fost. Și pentru voi, și pentru el. Dar cine a fost pentru mine? Cine m-a întrebat vreodată dacă mai pot? Dacă mai vreau?

Am simțit cum se rupe ceva în mine. M-am gândit la toate serile în care îl așteptam pe Ion să vină de la serviciu, la toate duminicile în care făceam sarmale și cozonaci pentru familie, la toate zilele în care mă prefăceam că nu mă doare spatele sau sufletul.

— Știi ce mi-a spus ieri? „Ce tot te plângi atâta? Asta e treaba femeii.”

Ilinca s-a ridicat brusc.

— Nu pot să cred! Tata chiar a spus asta?

— Da. Și nu e prima dată. Doar că acum nu mai pot să tac.

A urmat o tăcere grea. Din camera cealaltă se auzea televizorul dat tare – Ion urmărea știrile, ca în fiecare seară, fără să-i pese dacă eu exist sau nu.

— Mamă… ce o să faci acum?

— O să trăiesc pentru mine. O să citesc cărțile pe care le-am tot amânat. O să merg la plimbare fără să mă grăbesc acasă să gătesc ciorba preferată a cuiva. Poate o să mă înscriu la cursul de pictură de la Casa de Cultură.

Ilinca m-a privit lung.

— Dar ce va zice lumea? Ce va zice sora mea? Ce va zice tata?

Am zâmbit trist.

— Lumea oricum vorbește. Sora ta o să fie supărată o vreme, dar va înțelege. Iar tata… tata va trebui să se descurce singur.

În acea seară, Ion a intrat în bucătărie fără să bată la ușă.

— Ce tot discutați acolo? Nu e gata cina?

M-am ridicat încet și l-am privit drept în ochi.

— Ion, nu mai gătesc pentru tine. De azi înainte fiecare își face singur de mâncare.

A rămas blocat câteva clipe.

— Ce prostii vorbești, Ana? Ai luat-o razna?

Ilinca s-a ridicat și ea.

— Tata, mama are dreptate. Nu e corect ce faci.

Ion a trântit ușa și a plecat bombănind.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile pe care le cunosc – vecina Maria care încă își spală bărbatul la pat după un accident vascular; tanti Viorica din blocul vecin care nu iese din casă fără permisiunea soțului; chiar și mama mea, Dumnezeu s-o ierte, care a murit cu supărări nespuse.

A doua zi am mers la notar. Am semnat actele cu mâna tremurândă, dar cu inima ușoară pentru prima dată după mulți ani.

Au urmat luni grele – telefoane de la rude indignate („Cum poți face rușinea asta la vârsta ta?”), priviri piezișe la piață („Aia e Ana lui Ion, aia care și-a lăsat bărbatul!”), discuții aprinse cu fiica cea mică („Mamă, te-ai gândit la noi? La tata?”). Dar am rezistat.

Într-o zi ploioasă de aprilie am ieșit singură în parc. Am stat pe o bancă și am privit copacii înmugurind. Am simțit că trăiesc din nou – fără teamă, fără obligații inutile.

Acum am 61 de ani și încă mă obișnuiesc cu liniștea casei mele mici din cartierul Militari. Încerc să-mi găsesc locul într-o lume care încă nu acceptă femeile singure după o anumită vârstă. Dar nu regret nimic.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine mai tac încă? Câte vise rămân îngropate sub farfurii nespălate și vorbe nespuse? Poate e timpul ca fiecare dintre noi să-și pună această întrebare: „Când a fost ultima dată când ai trăit pentru tine?”