Dă-mi casa ta, mamă – Povestea unei trădări și a luptei pentru propriul adăpost

— Mamă, nu înțelegi că e mai bine așa? Dacă se întâmplă ceva cu tine, totul va fi deja rezolvat. Nu mai trebuie să alergăm după acte, după notari… E doar o semnătură!
Vocea lui Lucian răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile vechi și mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui insistentă mă făcea să mă simt mică, vinovată, ca și cum aș fi ascuns ceva de el.
— Lucian, nu pot… Nu pot să-ți dau casa asta. E tot ce am.
El a oftat teatral, s-a ridicat brusc și a început să se plimbe nervos printre scaunele înghesuite.
— Mereu cu fricile tale! Toată viața ai fost așa. Nu vezi că nu te ajută la nimic?
Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la poza de pe perete, cu mine și soțul meu, Ion, din tinerețe. El nu mai e de doisprezece ani. De atunci, casa asta a devenit tot universul meu. Fiecare colț păstrează amintiri: râsul copiilor, certurile mărunte, mirosul de cozonac din Ajun.
— Lucian, nu e vorba de frică. E vorba că aici e viața mea. Dacă semnez… dacă tu vrei să vinzi sau să…
— Cine a zis că vând? Mamă, te rog! Ești paranoică!
Mi-am mușcat buza. Nu voiam să plâng în fața lui. Dar simțeam că mă sufoc. În ultimii ani, Lucian venea tot mai rar. De fiecare dată când intra pe ușă, aducea cu el un aer grăbit și o listă de reproșuri: că nu mă descurc cu banii, că nu-mi văd nepoții destul, că sunt prea încăpățânată.
— Uite ce e, mamă — a continuat el pe un ton mai blând — dacă nu ai încredere în mine, spune-mi direct! Dar să știi că nu-mi place deloc cum mă faci să mă simt…
Am vrut să-i spun că nu e vorba de încredere. Că pur și simplu nu pot renunța la singurul lucru care mi-a rămas al meu. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

După ce a plecat, am rămas singură în liniștea apăsătoare a casei. Am mers încet prin camerele mici, atingând mobila veche, perdelele gălbui de soare. Am deschis dulapul cu hainele lui Ion și am inspirat adânc parfumul slab care mai rămăsese pe o cămașă. Mi-au dat lacrimile.

În fiecare seară mă întreb: oare exagerez? Oare chiar sunt paranoică? Dar apoi îmi amintesc poveștile vecinelor mele: tanti Maria, care a fost dată afară din casă de propriii copii după ce le-a făcut actele; doamna Lidia, care stă acum într-o garsonieră rece după ce fiica ei i-a vândut apartamentul fără să clipească.

Într-o duminică dimineață, Lucian a venit iar. De data asta nu era singur — o adusese și pe Camelia, soția lui. Ea m-a sărutat pe obraz și s-a așezat lângă mine la masă.

— Mamă Viorica, hai să vorbim ca între femei — a început ea cu voce dulce — Lucian are dreptate. E mai bine să fie totul pus la punct din timp. Știi cum e lumea azi…

Am privit-o lung. Camelia nu m-a plăcut niciodată cu adevărat. Întotdeauna am simțit că mă tolerează doar pentru că trebuie.

— Și dacă eu nu vreau? — am întrebat încet.

— Atunci va trebui să ne gândim serios ce facem pe viitor — a intervenit Lucian brusc — Pentru că noi nu putem sta mereu cu grija ta. Avem și noi copii, avem rate…

M-am ridicat încet de la masă și am ieșit în curte. Aerul rece m-a izbit în față ca o palmă. Am stat acolo mult timp, privind la pomii goi și la gardul scorojit pe care Ion îl vopsise ultima dată înainte să moară.

În zilele următoare am început să primesc telefoane ciudate. Un notar necunoscut mă întreba dacă pot veni la birou „pentru o discuție despre succesiune”. O vecină mi-a spus că l-a văzut pe Lucian vorbind cu un agent imobiliar chiar în fața casei mele.

Noaptea nu mai dormeam deloc. Mă plimbam prin casă ca o umbră și mă gândeam la toate sacrificiile făcute pentru Lucian: cum am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții ca să-i plătesc facultatea; cum i-am cumpărat primul apartament când s-a însurat; cum i-am crescut copiii când el era plecat cu serviciul prin țară.

Într-o zi am găsit pe masă o scrisoare de la bancă: „Stimată doamnă Viorica Popescu, vă informăm că asupra imobilului dumneavoastră există o cerere de ipotecare depusă de domnul Lucian Popescu…”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am sunat imediat la bancă și am aflat că fiul meu încercase să pună garanție casa mea pentru un credit fără știrea mea.

Când l-am confruntat pe Lucian, a ridicat din umeri:

— Mamă, era doar o încercare! Oricum nu s-a putut fără semnătura ta…

Atunci am izbucnit:

— Cum poți să faci una ca asta? Casa asta e tot ce am! Tu vrei să mă lași pe drumuri?

El s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Nu exagerezi puțin? Oricum n-ai ce face cu ea după ce…

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Pentru prima dată în viață m-am simțit complet singură.

De atunci nu l-am mai văzut pe Lucian decât rar și mereu grăbit. Nepoții mei nu mă mai sună decât de ziua mea sau de Crăciun.

Casa mea e tot mai tăcută și mai rece. Dar încă e a mea.

Mă întreb uneori: oare greșesc că țin cu dinții de acest loc? Sau poate demnitatea unui om chiar nu valorează nimic atunci când vine vorba de bani și moșteniri?

Voi ce ați face în locul meu?