„Dacă am avea un copil, poate aș avea un rost…” – Povestea unei alegeri imposibile
— Ioana, iar te uiți la facturi? Ai să înnebunești dacă tot numeri banii ăia!
Am tresărit. Vlad stătea în ușă, cu mâinile în buzunare, privindu-mă cu acea expresie între oboseală și resemnare pe care o cunosc prea bine. Era trecut de ora opt seara, iar eu încă încercam să găsesc o formulă magică prin care salariile noastre să ajungă pentru chirie, rată la frigiderul luat în rate, mâncare și, poate, o ieșire la film o dată pe lună.
— Nu număr banii, Vlad. Încerc să văd cum facem să ne ajungă până la salariu. Iar s-a scumpit gazul…
A oftat și s-a trântit pe canapea. Apoi, cu voce joasă, a rostit iar acea frază care mă urmărește de luni de zile:
— Dacă am avea un copil, poate aș avea un rost… Poate m-aș mobiliza să caut ceva mai bun.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când discuția ajungea aici. De fiecare dată, Vlad părea convins că lipsa unui copil e motivul pentru care nu găsește motivația să lupte pentru mai mult. Dar eu? Eu simțeam că nu pot aduce un copil într-o lume în care abia supraviețuim.
— Vlad, nu putem avea un copil doar ca să te simți tu motivat…
— Dar tu nu vezi că nimic nu mă mai mișcă? La muncă e totul la fel, acasă la fel… Poate dacă aș avea pentru cine să trag…
M-am ridicat brusc de la masă și am început să strâng cănile de ceai. Mâinile îmi tremurau.
— Și dacă nu vine niciodată copilul ăsta? Ce facem? Rămânem blocați aici?
A tăcut. Știam că nu are răspuns. Știam că nici eu nu am.
Noaptea aceea a trecut greu. M-am întors de pe o parte pe alta, ascultând respirația lui Vlad și gândindu-mă la toate femeile din jurul meu: colegele de la birou care postau poze cu bebeluși pe Facebook, mama care mă întreba mereu „Când ne dai și nouă un nepoțel?”, prietenele care păreau să aibă vieți perfecte. Doar eu mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire.
A doua zi dimineață, la cafea, Vlad a încercat să fie mai blând:
— Ioana, știu că ți-e greu. Dar uite… poate ar trebui să încercăm. Poate chiar asta ne lipsește.
— Vlad, nu avem bani nici pentru noi doi! Cum să creștem un copil? Să-l aducem pe lume ca să-l creștem cu grija zilei de mâine?
A dat din umeri.
— Oamenii au crescut copii și cu mai puțin. Ai mei au avut și mai greu…
— Da, dar vremurile s-au schimbat! Nu mai e ca pe vremea lor…
A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie tot mai adâncă.
În zilele următoare, tensiunea a crescut. Vlad venea tot mai târziu acasă, iar eu mă afundam în muncă, sperând că oboseala îmi va amorți gândurile. Sâmbătă seara, când am mers la părinții lui la masă, mama lui Vlad a adus vorba despre copii:
— Ioana dragă, nu v-ați gândit să vă faceți și voi familia voastră? Să nu lăsați timpul să treacă…
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc.
— Nu e momentul acum…
Vlad a intervenit:
— Eu aș vrea! Dar Ioana zice că nu avem bani…
Toți ochii s-au întors spre mine. Am simțit o rușine amară, ca și cum aș fi fost singura vinovată pentru lipsa unui nepot mult dorit.
În drum spre casă am izbucnit:
— De ce ai spus asta? De ce mă faci mereu vinovată?
— Pentru că tu nu vrei să încerci! Eu măcar vreau ceva de la viața asta!
— Și eu ce vreau? Nu contează?
Am plâns toată noaptea. A doua zi am primit un mesaj de la mama: „Ioana, poate ar trebui să te gândești serios… Un copil unește familia.”
Dar dacă nu e așa? Dacă un copil aduce doar mai multă presiune? Dacă Vlad tot nu găsește motivația și rămân singură cu grija unui suflet mic?
Au trecut luni de zile. Discuțiile s-au rărit, dar distanța dintre noi a crescut. Vlad s-a resemnat în apatia lui; eu am început să mă întreb dacă nu cumva greșesc rămânând lângă el. Într-o seară, după o ceartă mocnită, mi-a spus:
— Poate tu ești prea speriată ca să riști ceva în viața asta…
M-am uitat la el și am simțit că nu-l mai recunosc.
Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câți dintre noi ne agățăm de ideea unui copil ca de o salvare miraculoasă? Și dacă salvarea nu vine niciodată… ce ne rămâne?