„Dacă naști noaptea, să nu mă suni!” – Povestea unei fete românce forțate să se mărite pentru a salva familia

„Dacă naști noaptea, să nu mă suni!” – cuvintele astea mi-au răsunat în minte ca un ecou rece, în timp ce stăteam pe marginea patului, cu valiza la picioare. Mama plângea încet în bucătărie, iar tata, cu fața împietrită, se uita pe geam, evitând să mă privească. Aveam doar optsprezece ani, iar viața mea era deja decisă.

— Nu avem de ales, Irina, mi-a spus mama printre suspine. Datoriile ne sufocă, banca ne ia casa. E singura cale…

Nu era singura cale, dar era cea mai ușoară pentru ei. Pentru mine, era o condamnare. Nu-l cunoșteam pe Mihai, bărbatul cu care urma să mă mărit. Era cu zece ani mai mare, dintr-un sat vecin, cu o familie înstărită. Tata făcuse înțelegerile, iar eu eram moneda de schimb.

În noaptea dinaintea nunții, am încercat să vorbesc cu tata. Am intrat în camera lui, cu inima cât un purice.

— Tată, te rog… nu mă face să fac asta. Pot să muncesc, să ajut altfel…

S-a întors spre mine, cu ochii goi, obosiți.

— Dacă naști noaptea, să nu mă suni! Nu mai sunt tatăl tău din clipa în care ieși pe ușa asta fără să faci ce trebuie pentru familie.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să țip, să fug, dar picioarele nu mă ascultau. M-am întors în camera mea și am plâns până dimineața. Nunta a fost o formalitate. Zâmbete false, urări goale, o rochie albă care mă strângea ca o cămașă de forță. Mihai era tăcut, nu părea nici el prea încântat. La petrecere, l-am auzit spunând unui prieten:

— Măcar e tânără și ascultătoare. O să-mi fie ușor cu ea.

În noaptea nunții, am stat pe marginea patului, cu ochii în tavan. Mihai a venit lângă mine, mi-a pus mâna pe umăr și a spus:

— Știu că nu mă vrei, dar nici eu nu am avut de ales. O să fie bine, dacă faci ce trebuie.

Am început o viață nouă, într-o casă străină, cu oameni care mă priveau ca pe o slugă. Soacra mea, Viorica, era mereu cu ochii pe mine.

— Să nu te prind că nu-ți faci treaba! Femeia trebuie să știe să tacă și să muncească, altfel nu e bună de nimic.

Zilele treceau greu. Mă trezeam la cinci dimineața, găteam, spălam, hrăneam animalele. Mihai venea acasă târziu, obosit, și rareori îmi vorbea. Nu aveam voie să ies din curte fără permisiune. Prietenele mele din sat mă evitau, de parcă eram o boală rușinoasă.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele, am ieșit pe prispă și am privit stelele. Mă gândeam la liceu, la visurile mele de a deveni învățătoare. Acum, totul părea atât de departe…

— Ce faci aici? m-a întrebat Viorica, apărând din întuneric.

— Nimic, doar mă uit la stele…

— Lasă stelele, că nu te ajută cu nimic! Intră în casă, că ai destule de făcut!

Am intrat, cu capul plecat. În fiecare zi, simțeam cum mă sting puțin câte puțin. Singura mea alinare era jurnalul pe care îl țineam ascuns sub saltea. Scriam acolo tot ce nu puteam spune nimănui.

„Mi-e dor de mine. De fata care râdea, care visa, care credea că poate schimba lumea. Acum sunt doar o umbră.”

După un an, am rămas însărcinată. Mihai a fost mulțumit, iar Viorica a început să mă trateze puțin mai bine, dar tot nu eram fericită. Într-o noapte, am simțit contracții puternice. Am încercat să-l trezesc pe Mihai, dar era plecat la oraș. Am sunat-o pe mama, cu mâinile tremurânde.

— Mamă, mi-e frică… cred că nasc…

A tăcut o clipă, apoi a spus:

— Nu pot veni, Irina. Tata nu mă lasă. Descurcă-te singură, așa cum am făcut și eu.

Am simțit că mă prăbușesc. Am născut singură, cu ajutorul unei vecine bătrâne, care m-a găsit plângând în prag. Fetița mea, Ana, a venit pe lume într-o noapte rece de februarie. Când am ținut-o în brațe, am simțit pentru prima dată după mult timp că am un motiv să lupt.

Anii au trecut, dar rana din suflet nu s-a vindecat. Mihai a devenit tot mai distant, prins în afacerile lui. Eu am crescut-o pe Ana cu toată dragostea pe care nu am primit-o niciodată. Într-o zi, când Ana avea șase ani, a venit la mine și m-a întrebat:

— Mami, tu ești fericită?

Am simțit un nod în gât. Ce să-i spun? Că fericirea mea a fost vândută pentru o datorie? Că nu am avut niciodată dreptul să aleg?

— Sunt fericită că te am pe tine, i-am răspuns, strângând-o la piept.

Într-o seară, Mihai a venit acasă nervos. A început să țipe la mine din nimic. Ana s-a speriat și a fugit în cameră. Atunci am simțit că nu mai pot. Am luat-o pe Ana de mână și am ieșit pe ușă, fără să mă uit înapoi. Am mers la o prietenă din oraș, care m-a ajutat să găsesc un loc de muncă la o brutărie. A fost greu, dar pentru prima dată simțeam că trăiesc pentru mine.

Tata nu m-a căutat niciodată. Mama mi-a trimis o scrisoare, în care își cerea iertare. Dar rana rămâne. Acum, când privesc înapoi, mă întreb: câte fete ca mine mai trebuie să-și sacrifice viața pentru greșelile altora? Când vom învăța să ne ascultăm copiii, nu doar să-i folosim ca pe niște piese într-un joc fără suflet?

Poate că nu am avut de ales atunci, dar acum am. Și nu voi lăsa pe nimeni să-i fure Anei dreptul la fericire. Voi lupta pentru ea, chiar dacă pentru mine a fost prea târziu.

Oare câți dintre voi ați trecut prin așa ceva sau cunoașteți pe cineva care a fost forțat să renunțe la visuri pentru binele altora? Ce ați face dacă ați fi în locul meu?