De ce ai adus pe lume un copil, dacă nu ai timp să-l iubești?

— Nu înțeleg, Ana, de ce ați ales să faceți un copil acum, când nici nu aveți timp să respirați! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce o priveam pe fiica mea cum își verifica emailurile pe telefon, cu o mână, iar cu cealaltă încerca să-și liniștească fetița care plângea în pătuțul din colțul sufrageriei.

Ana a oftat adânc, fără să ridice privirea. — Mamă, nu e așa simplu. Nu mai trăim în vremurile tale. Dacă nu muncești, rămâi pe dinafară. Știi bine cum e la noi la firmă. Și Vlad are proiecte peste proiecte…

— Dar copilul? Cine are grijă de Maria? Nici nu apuc să o văd trează când vin pe la voi. Mereu e cu doamna Irina, bona. Tu și Vlad sunteți doar niște umbre grăbite prin casă.

Mi-am dat seama că vocea mi se frânge și am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Am crescut-o singură pe Ana după ce tatăl ei a murit într-un accident de muncă la combinatul din Galați. Am muncit pe brânci ca să nu-i lipsească nimic, dar niciodată nu am lăsat-o singură acasă. Am fost acolo la fiecare febră, la fiecare poezie spusă la serbare, la fiecare vis urât din miez de noapte.

Ana s-a ridicat brusc și a ieșit pe balcon. Am auzit ușa trântindu-se ușor și am rămas singură cu Maria care încă plângea. M-am apropiat de pătuț și am luat-o în brațe. S-a liniștit imediat, iar eu am simțit un nod în gât. Mirosea a lapte cald și a copil mic, a viață nouă și a speranță. Dar în același timp, camera era plină de absență.

După câteva minute, Ana s-a întors. Avea ochii roșii.

— Mamă, nu vreau să te superi pe mine. Dar nu pot să renunț la tot pentru copil. Nici Vlad nu poate. Ne-am chinuit ani de zile să ajungem aici. Dacă facem un pas înapoi acum, totul se duce de râpă.

— Și copilul? Ce va ține minte Maria despre voi? Că a crescut cu bona? Că părinții erau mereu ocupați?

Ana a tăcut. În spatele ei, Vlad a intrat în casă cu laptopul sub braț și telefonul la ureche.

— Da, domnule director, vă trimit raportul imediat… Da… Da… — și s-a retras în dormitor fără să ne salute.

M-am simțit ca o străină în propria familie. În fiecare weekend mă duceam la ei să o văd pe Maria, dar mereu găseam aceeași scenă: bona îi dădea de mâncare sau o plimba prin parc, iar Ana și Vlad erau absenți, fiecare cu lumea lui digitală și profesională.

Într-o zi, am găsit-o pe Maria jucându-se singură cu niște cuburi colorate. M-a privit cu ochii mari și m-a întrebat:

— Tu ești mama mea?

Mi s-a rupt sufletul. Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o la piept.

— Nu, iubita mea. Eu sunt bunica ta. Dar te iubesc foarte mult.

În seara aceea am încercat din nou să vorbesc cu Ana.

— Ana, știi că te iubesc și vreau să fii fericită. Dar mi-e teamă că Maria va crește fără să vă cunoască cu adevărat.

Ana s-a uitat la mine cu ochii goi.

— Mamă, tu nu înțelegi presiunea de azi. Dacă nu muncești peste program, dacă nu demonstrezi că poți mai mult decât ceilalți, ești dat la o parte. Nu vreau ca Maria să crească fără siguranță financiară.

— Dar ce folos are siguranța asta dacă nu are dragoste? Dacă nu are amintiri cu voi?

A doua zi dimineață am plecat spre casă cu sufletul greu. Pe drum, am văzut mame tinere împingând cărucioare prin parc, râzând cu copiii lor. Mi-am amintit de anii când Ana era mică și mergeam împreună la lacul din oraș să hrănim rațele. Erau momente simple, dar pline de sens.

În următoarele luni am încercat să mă implic mai mult în viața Mariei. O luam la mine în weekenduri, îi citeam povești și îi arătam poze cu mama ei când era mică. Încet-încet, Maria a început să mă caute cu privirea când intram pe ușă.

Într-o seară, Ana m-a sunat plângând.

— Mamă… Nu știu ce să fac… Maria a început să-i spună „mama” doamnei Irina… M-a durut atât de tare…

— Ana, copiii simt cine e acolo pentru ei. Nu e vina Mariei. E vina voastră că nu sunteți prezenți.

A urmat o tăcere lungă.

— Crezi că mai pot schimba ceva?

— Niciodată nu e prea târziu dacă vrei cu adevărat.

Au trecut doi ani de atunci. Ana și Vlad au început să-și ia concediu mai des, să petreacă timp cu Maria. Nu a fost ușor; au pierdut oportunități profesionale, au avut certuri aprinse despre bani și viitor. Dar încet-încet au descoperit bucuria de a fi părinți adevărați.

Acum stau pe bancă în parc și o privesc pe Maria alergând spre Ana cu brațele deschise.

Mă întreb adesea: oare societatea noastră ne împinge prea tare spre succes și uităm ce contează cu adevărat? Sau poate noi, ca părinți și bunici, ar trebui să avem curajul să spunem „ajunge” înainte să fie prea târziu?