De ce fiica mea refuză să-și îngrijească mama bolnavă: Povestea unei familii sfâșiate

— Ana, te rog, nu mai ridica tonul la mama ta!
Vocea mea răsună spart în bucătăria mică, unde lumina rece a dimineții se lovește de faianța veche. Maria, soția mea, stă pe scaun, cu mâinile tremurânde strânse în poală, ochii ei cenușii pierduți undeva în trecut. Ana, fiica noastră, își strânge buzele și evită să mă privească.
— Nu pot, tata. Nu mai pot! Nu vezi că nu mă ascultă, că nu mă vrea aici?
Mă uit la ea, la chipul ei frumos, dar împietrit de furie și oboseală. Îmi vine să țip, să-i spun că nu are dreptate, dar cuvintele mi se opresc în gât.
Maria oftează, abia auzit.
— Las-o, Ion. Dacă nu vrea, nu are rost să o forțezi.
Mă simt prins între două lumi: cea a soției mele, care se stinge încet, și cea a fiicei mele, care pare să se îndepărteze cu fiecare zi.

Nu a fost mereu așa.
Îmi amintesc de zilele când Ana era mică, cum se cuibărea la pieptul Mariei, cum râdeau împreună la desenele animate, cum îi aducea flori de câmp. Dar ceva s-a rupt între ele, ceva ce nici eu nu am înțeles la timp.

Totul a început când Ana a intrat la liceu. Maria a devenit tot mai exigentă, mereu nemulțumită de notele ei, de prietenii ei, de hainele pe care le purta.
— Nu te mai recunosc, Ana! Ce-i cu tine? De ce nu poți fi ca fata lui tanti Viorica?
Ana plângea în camera ei, iar eu stăteam la ușă, neputincios. Încercam să le împac, dar fiecare încercare a mea părea să le îndepărteze și mai tare.

Anii au trecut, iar Ana a plecat la facultate la Cluj. Ne suna rar, venea acasă doar de sărbători. Maria se plângea mereu:
— Nu-i pasă de noi. Nici măcar nu mă sună să mă întrebe dacă sunt bine.
Eu încercam să o liniștesc, dar simțeam și eu golul lăsat de plecarea Anei.

Apoi, boala Mariei a venit ca un trăsnet. Diagnosticul de scleroză multiplă ne-a dat peste cap viețile. Din femeia puternică și independentă, Maria a devenit tot mai dependentă de mine. Am încercat să fac totul: să gătesc, să fac curat, să o ajut să se ridice din pat. Dar nu am putut să fiu și mamă, și tată, și infirmier.

Am sunat-o pe Ana, cu inima strânsă:
— Mamă-ta are nevoie de tine. Nu mai pot singur.
A venit, dar nu cu inima deschisă.

— De ce să stau aici, tata? Să mă certe iar că nu fac bine, că nu sunt bună de nimic?
— Ana, nu e vorba de asta. Mama ta e bolnavă, nu mai e ca înainte.
— Nu, tata, ea tot ca înainte e. Doar că acum nu mai poate să țipe la mine, dar tot mă privește de parcă aș fi o dezamăgire.

Mă doare să o aud spunând asta. Mă doare să văd cum Maria, deși abia mai poate vorbi, găsește puterea să o critice pe Ana pentru orice:
— Nu așa se face supa, Ana. Nu vezi că ai pus prea multă sare?
Ana lasă lingura pe masă, cu un gest nervos.
— Fă-o tu, dacă poți!
Maria plânge în tăcere, iar eu simt că mă prăbușesc.

Seara, când Ana se închide în camera ei, mă duc la ea.
— Te rog, Ana, încearcă să o înțelegi. E bolnavă, nu mai e ea însăși.
— Tata, tu chiar nu vezi? Eu nu mai pot. Am încercat, dar nu pot să uit tot ce mi-a spus, tot ce mi-a făcut.
— Dar e mama ta…
— Și ce dacă? Nu toate mamele merită să fie îngrijite.

Cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în stomac. Nu pot să cred că fiica mea, pe care am crescut-o cu atâta dragoste, poate fi atât de rece. Dar apoi îmi amintesc toate certurile, toate momentele în care am ales să tac, să nu intervin, să nu stric liniștea. Poate că am greșit. Poate că am lăsat lucrurile să se adune, să se transforme în resentimente.

Într-o seară, după ce Ana a plecat la Cluj, am găsit în camera ei un jurnal. Nu am vrut să-l citesc, dar curiozitatea și disperarea m-au împins să deschid la întâmplare.
„Nu știu dacă o iubesc pe mama. Mă simt vinovată pentru că nu pot să o iert. Mi-a spus de atâtea ori că nu sunt bună de nimic, încât am ajuns să cred și eu. Tata încearcă să ne împace, dar nu înțelege cât de tare mă doare. Poate că într-o zi o să pot să o iert, dar nu azi.”

Am închis jurnalul cu lacrimi în ochi. Am înțeles atunci că nu pot forța iertarea. Că rănile vechi nu se vindecă doar pentru că cineva e bolnav.

Maria s-a stins într-o dimineață liniștită, cu mine la căpătâi. Ana nu a fost acolo. Am sunat-o, dar nu a răspuns. După înmormântare, a venit acasă, cu ochii roșii, dar nu a plâns.

— Tata, îmi pare rău. Dar nu pot să plâng. Nu simt nimic.
Am îmbrățișat-o, fără să spun nimic.

Acum, casa e goală. Mă plimb prin camere și mă întreb unde am greșit. Poate că am fost prea slab, poate că am lăsat lucrurile să se adune, poate că nu am știut să fiu un tată care să-și apere copilul.

Mă uit la poza de familie de pe perete și mă întreb: oare se poate vindeca o familie după atâta durere? Oare iertarea vine vreodată, sau rămânem prizonieri ai trecutului pentru totdeauna? Voi ce credeți? Cum ați fi procedat în locul meu?