„De ce trebuie mereu să plătesc eu totul?” – Viața mea între iubire, bani și tăcere

„Iar ai uitat să plătești întreținerea, Irina?” vocea lui Radu răsună din hol, tăioasă, în timp ce eu încerc să-mi ascund lacrimile în aburii cafelei de dimineață. Mă uit la el, cu ochii umflați de nesomn, și nu știu dacă să-i răspund sau să mă prefac că nu aud. În mintea mea, se derulează ca un film toate facturile pe care le-am plătit luna asta: gazul, curentul, grădinița lui Vlad, rata la bancă. Din salariul meu de profesoară, fiecare leuț e numărat și răsnumărat. Radu lucrează la o firmă de IT, are un salariu bun, dar banii lui par să dispară mereu în conturi separate, în gadgeturi noi sau ieșiri cu băieții. „Nu am uitat”, îi spun încet, „am plătit-o ieri. Din nou.”

El oftează și-și aruncă geaca pe spătarul scaunului. „Nu înțeleg de ce te plângi mereu. Ai vrut familie, ai vrut copil… Acum trebuie să te descurci.” Mă doare fiecare cuvânt. Îmi amintesc de vremurile când eram studenți și visam împreună la o viață simplă, dar fericită. Atunci împărțeam totul: mâncarea, banii de chirie, visele. Acum împărțim doar tăcerile.

Mama mă sună aproape zilnic. „Irina, ai nevoie de ceva? Să-ți trimit niște bani?” Mă simt umilită și rușinată. La 34 de ani, cu un copil și un soț, încă depind de ajutorul părinților mei pensionari. Îi spun mereu că mă descurc, dar adevărul e că nu mai pot. Seara, când Vlad adoarme, mă așez pe marginea patului și mă uit la extrasele de cont. Minusuri peste tot. Radu vine târziu acasă și nici nu mă întreabă dacă am mâncat sau dacă am nevoie de ceva.

Într-o seară, după ce Vlad adoarme cu jucăria preferată în brațe, îmi fac curaj și îi spun lui Radu: „Trebuie să vorbim despre bani. Nu mai pot să plătesc totul singură.” El ridică din umeri: „Ce vrei să fac? Eu am cheltuielile mele.” „Dar suntem o familie! Nu poți să-ți vezi doar de ale tale!”

Se ridică nervos: „Nu-mi place să discut despre bani. Mereu găsești ceva de reproșat.” Îmi vine să țip, dar mă abțin. Îmi amintesc de tata, cum ridica tonul la mama când nu ajungeau banii de la o lună la alta. Nu vreau să repet greșelile lor.

A doua zi la școală, colega mea Simona mă întreabă: „Ești bine? Pari obosită.” Îi spun că am avut o noapte grea cu Vlad, dar adevărul e că nu pot dormi de griji. Simona oftează: „Știi că și la mine acasă e la fel? Soțul meu zice că banii lui sunt ai lui și ai mei sunt tot ai mei… dar tot eu plătesc tot.” Mă simt puțin mai puțin singură.

În weekend mergem la părinții lui Radu la țară. Soacra mea mă privește cu răceală: „Sper că nu-l stresezi pe Radu cu problemele tale. El muncește mult.” Înghit în sec și zâmbesc fals. Nimeni nu vede cât muncesc eu sau cât mă sacrific pentru ca Vlad să aibă tot ce-i trebuie.

Într-o zi primesc un plic de la bancă: restanță la rată. Mâinile îmi tremură când îl deschid. Îl sun pe Radu: „Avem restanță la bancă! Dacă nu plătim luna asta, ne pot executa!” El oftează: „Nu am acum bani. Descurcă-te cumva.” Închid telefonul și simt cum mi se prăbușește lumea.

Seara îl privesc pe Vlad cum desenează cu creioane tocite pe o foaie ruptă. Îl întreb: „Ce desenezi?” „O casă mare cu toți trei în ea”, spune el zâmbind larg. Mă uit la desen și simt un nod în gât. Casa noastră e pe marginea prăpastiei.

Într-o noapte nu mai rezist și izbucnesc în plâns lângă Radu: „Nu mai pot! Nu mai pot să duc totul singură! Dacă nu vrei să fim o familie adevărată, spune-mi!” El tace mult timp, apoi spune rece: „Dacă nu-ți convine, poți pleca.”

Mă gândesc la Vlad. La ce ar însemna să-l cresc singură. La rușinea față de părinți și prieteni. La frica de a începe totul de la zero.

Trec zilele una după alta, fiecare la fel de grea ca precedenta. Într-o dimineață îl văd pe Vlad cum își pune singur sandvișul în ghiozdan și-mi spune: „Mami, nu fi tristă! Eu te iubesc mult!” Îl strâng tare în brațe și simt că pentru el trebuie să găsesc puterea să merg mai departe.

Seara aceea e diferită. Îi spun lui Radu: „Nu mai pot trăi așa. Ori suntem o familie și împărțim totul – bune și rele – ori fiecare merge pe drumul lui.” El mă privește lung, pentru prima dată fără aroganță sau indiferență.

Nu știu ce va urma. Poate va fi mai bine, poate nu. Dar știu că nu mai pot trăi în tăcere și frică.

Oare câte femei din România trăiesc povestea mea? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem stop? Voi ce ați face în locul meu?