Dincolo de oglindă: Povestea Anei și a frumuseții redescoperite

— Nu-i cine știe ce, săraca… așa, cam banală la față, a spus mama, privind la mine în pătuț, cu vocea ei tăioasă, în timp ce mă vizitau rudele după botez. Aveam doar câteva zile, dar povestea asta mi-a fost repetată de atâtea ori încât am ajuns să simt că am trăit-o conștient. Mă numesc Ana și am crescut în umbra acelor cuvinte, ca o etichetă lipită pe frunte: „banală”.

Am crescut într-un apartament mic din Ploiești, cu pereți subțiri și certuri dese. Mama, Mariana, era mereu nemulțumită. Tata, Viorel, tăcea mult și pleca devreme la muncă. Eu eram copilul care nu ieșea în evidență. La școală, profesoara de română mă întreba mereu: „Ana, tu de ce nu ridici mâna niciodată?” Nu știam să-i spun că mi-era teamă să nu râdă cineva de mine, să nu spun ceva greșit sau să nu par și mai „banală”.

Într-o zi de iarnă, când aveam vreo 8 ani, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu mătușa Mioara: — Nu știu ce să mă fac cu Ana. E așa… ștearsă. Nici nu știu cu cine seamănă. Poate cu tata-su… Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am intrat în baie și m-am uitat lung în oglindă. Am încercat să-mi găsesc ceva frumos la față: ochii căprui? Prea mici. Părul? Prea subțire. Zâmbetul? Strâmb.

Anii au trecut și am început liceul. Colegii râdeau de hainele mele simple, cumpărate din piață sau primite de la verișoara mai mare. Într-o pauză, Roxana, cea mai populară fată din clasă, mi-a spus: — Ana, tu chiar nu te uiți la tine? Parcă ești invizibilă! Am zâmbit forțat și am plecat spre toaletă. M-am întrebat atunci dacă voi fi vreodată văzută altfel decât „invizibilă”.

Acasă, mama continua să mă compare cu alte fete: — Uite la Simona, vecina de la trei! Ce păr bogat are și ce ochi frumoși! Tu de ce nu te aranjezi și tu un pic? Poate dacă ai slăbi două-trei kilograme… Tata încerca uneori să mă apere: — Las-o, Mariana, fiecare copil e frumos în felul lui! Dar mama ridica din umeri: — Da’ eu zic adevărul! Ce rost are să o mințim?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între părinți, m-am trântit pe pat și am plâns până am adormit. În vis am văzut o versiune a mea care râdea liber, cu părul lung și rochie roșie. Când m-am trezit, am simțit un impuls ciudat: poate ar trebui să încerc să mă schimb.

Am început timid: mi-am prins părul altfel, am împrumutat un ruj de la colega mea de bancă, Irina. La început lumea a râs: — Ce-ai pățit, Ana? Te-ai dat cu capul? Dar Irina mi-a zâmbit: — Îți stă bine! Să nu-i asculți pe ceilalți.

Cu timpul, am început să citesc despre îngrijire personală și să urmăresc tutoriale pe YouTube. Am strâns bani din meditații ca să-mi cumpăr o rochie nouă pentru banchet. Când am intrat în sală, colegii au rămas uimiți. Roxana a venit la mine și mi-a spus: — Ana, nu te-am recunoscut! Ești superbă! Am simțit pentru prima dată că privirile nu mă mai evitau.

Dar acasă totul era la fel. Mama s-a uitat la mine și a zis: — Da’ ce te-ai gătit așa? Nu te recunosc! Să nu-ți urce la cap! Am simțit cum toată bucuria se topește în fața privirii ei reci.

Am intrat la facultate în București și m-am mutat la cămin. Acolo am cunoscut oameni noi care nu știau nimic despre trecutul meu sau despre eticheta „banală”. Prietena mea cea mai bună, Laura, mi-a spus într-o seară: — Ana, ai o frumusețe aparte. Nu ești ca restul fetelor care se străduiesc prea mult. Tu ai ceva cald în privire.

Am început să mă văd altfel. Am participat la un concurs de eseuri despre imaginea de sine și am scris despre copilul care a crescut crezând că nu valorează nimic. Eseul meu a câștigat premiul întâi. Când i-am spus mamei la telefon, a răspuns sec: — Bravo… dar vezi să nu te lauzi prea tare.

Într-o zi am decis să mă tund scurt. Când m-am uitat în oglindă, am zâmbit larg pentru prima dată fără să-mi pese ce ar spune mama sau oricine altcineva. Am realizat că frumusețea mea nu stătea în păr sau haine scumpe, ci în felul în care mă priveam eu însămi.

Anii au trecut și m-am angajat ca profesoară de limba română într-un liceu din orașul natal. Într-o pauză, o elevă timidă mi-a spus: — Doamna Ana, dumneavoastră sunteți foarte frumoasă! Nu ca celelalte profesoare… altfel! Am simțit cum mi se umezește privirea.

Într-o duminică după-amiază, mama a venit la mine acasă pentru prima dată după mult timp. S-a uitat lung la mine și a spus încet: — Nu știu când ai crescut așa… Ești altfel acum. Poate că n-am știut eu cum să-ți spun… Am lăsat tăcerea să curgă între noi ca un râu greu de trecut.

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie care a trecut prin focul vorbelor grele și a ieșit mai puternică. Încerc să le spun elevilor mei că frumusețea nu e un verdict dat la naștere sau o sentință rostită de cineva drag. E ceva ce crește odată cu noi.

Mă întreb uneori: câți dintre noi tragem după noi etichete puse de alții? Oare cât timp ne trebuie ca să ne vedem cu adevărat valoarea? Voi ce credeți?