Dincolo de Prejudecăți: Povestea mea ca mamă singură în România

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat în telefon, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce Maria, fetița mea de patru ani, trăgea de mâneca mea cerând o felie de pâine cu gem. Era trecut de miezul nopții, iar eu tocmai terminasem al treilea schimb la fabrica de confecții din marginea orașului. Mâinile îmi tremurau de oboseală și frig, iar sufletul mi-era sfâșiat între neputință și dorința de a-i oferi Mariei o viață mai bună.

Mama, la celălalt capăt al firului, încerca să mă liniștească: — O să treacă, Ilinca. Ești puternică. Dar eu nu mă simțeam deloc așa. De când Radu, tatăl Mariei, ne-a părăsit fără nicio explicație, viața mea s-a transformat într-o luptă continuă cu facturile, privirile vecinilor și judecățile celor din jur. În satul nostru din Buzău, o femeie singură era mereu subiect de bârfă. „Cine știe ce-a făcut de a rămas singură cu copilul?”, „Săraca, dar și-a căutat-o!” — vorbe pe care le auzeam pe la colțuri sau chiar direct în față, sub forma unor zâmbete false.

Într-o dimineață rece de februarie, când am găsit în cutia poștală somația de evacuare pentru neplata chiriei, am simțit că lumea mi se prăbușește. Am stat pe marginea patului, cu hârtia mototolită în mână, privind la Maria cum desena fluturi pe peretele scorojit. „Trebuie să fac ceva”, mi-am spus. Dar ce? Cu salariul meu abia reușeam să pun pe masă ceva de mâncare.

În acea seară, după ce am adormit-o pe Maria cu povești inventate despre zâne care nu renunță niciodată, am început să caut pe internet idei de afaceri pe care le-aș putea face de acasă. Am dat peste un forum unde o femeie din Cluj povestea cum a început să facă prăjituri pentru vecini și apoi a ajuns să-și deschidă propria cofetărie. Mi-am amintit de cozonacii pe care îi făceam cu mama în copilărie și de cât îi plăceau Mariei fursecurile mele.

A doua zi, am vândut verigheta pe care o păstrasem ca amintire și am cumpărat ingrediente pentru primele tăvi de prăjituri. Am făcut poze cu telefonul vechi și le-am pus pe Facebook, rugându-mi prietenii să dea share. Primele comenzi au venit timid: o vecină pentru ziua băiatului ei, o colegă de la fabrică pentru onomastica soțului. În scurt timp, bucătăria mea s-a transformat într-un mic laborator dulce.

Dar nu totul era roz. Într-o zi, directoarea grădiniței unde mergea Maria m-a chemat la discuții: — Doamnă Ilinca, știți că nu e ușor pentru un copil să crească fără tată… Poate ar trebui să vă gândiți să-i găsiți un model masculin în viață. Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ce nimeni nu vedea cât mă chinuiam? De ce tot eu eram vinovată?

Într-o seară, după o zi lungă în care am copt 10 tăvi de brioșe și am livrat comenzi cu autobuzul prin tot orașul, am găsit-o pe Maria plângând sub masă. — Ce s-a întâmplat, puiule? — Mami, la grădiniță au zis copiii că nu am tată și că suntem sărace… Am strâns-o tare în brațe și i-am promis că într-o zi vom avea casa noastră și nimeni nu ne va mai judeca.

Au urmat luni grele. Am dormit puțin, am muncit mult și am refuzat orice ajutor suspect din partea bărbaților care credeau că o femeie singură e disperată după atenție. Am avut clienți care nu au plătit niciodată sau care au râs când au aflat că prăjiturile mele nu sunt „de la cofetărie adevărată”. Dar am mers mai departe.

Într-o zi, o doamnă elegantă a venit la ușa mea: — Sunteți Ilinca? Am gustat prăjiturile dumneavoastră la o petrecere și vreau să vă propun ceva. Era proprietara unui mic bistro din oraș. Mi-a oferit șansa să devin furnizorul lor principal. Am plâns de fericire toată noaptea.

Cu timpul, afacerea mea a crescut. Am reușit să-mi iau un apartament mic prin programul Prima Casă. Maria a început să meargă la o școală mai bună și nu s-a mai ascuns sub masă când veneam acasă obosită. Am început să vorbesc la evenimente pentru femei despre curaj și despre cum poți reuși chiar dacă toată lumea îți spune că nu ai nicio șansă.

Tata încă nu vorbește cu mine — el nu poate accepta că fata lui a rămas singură cu un copil și nu s-a mai recăsătorit „cum trebuie”. Dar mama vine des la noi și mă ajută la prăjituri. Vecinii încă mă privesc uneori ciudat, dar acum nu mă mai doare.

M-am întrebat adesea: dacă Radu nu ne-ar fi părăsit, aș fi avut vreodată curajul să-mi urmez visul? Poate că nu. Poate că uneori viața te împinge spre margine doar ca să descoperi cât de puternic poți fi.

Mă uit la Maria cum râde în bucătărie și mă gândesc: Oare câte alte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât timp vom mai judeca mamele singure în loc să le susținem? Voi ce credeți?