Dorul de a fi mamă: Povestea Anei și lupta cu prejudecățile

— Ana, tu chiar nu vezi că nu e normal? La vârsta ta, să te gândești la copii fără să ai un bărbat lângă tine? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. M-am oprit din amestecat zahărul și am privit-o peste ceașcă. Ochii ei, altădată blânzi, erau plini de îngrijorare și judecată.

— Mamă, nu mai pot aștepta. Am 38 de ani. Dacă nu acum, atunci când? Iar dacă nu găsesc pe cineva potrivit, ce fac? Renunț la visul meu doar pentru că lumea spune că așa e normal?

Tata, care citea ziarul la masă, a oftat adânc fără să ridice privirea. — Ana, nu-i vorba doar de ce spune lumea. E greu să crești un copil singură. Tu știi cât am tras noi cu tine și cu fratele tău… Și eram doi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când aveam discuția asta. De fiecare dată, speram că mă vor înțelege, că vor vedea cât de mult îmi doresc să fiu mamă. Dar mereu ajungeam în același punct: la frica lor și la prejudecățile care ne-au crescut pe toți.

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Blocul vechi din cartierul Drumul Taberei era liniștit la ora aceea. M-am uitat la copiii care se jucau în fața scării și am simțit o durere surdă în piept. Mi-am imaginat cum ar fi să-mi țin copilul de mână, să-i aud râsul, să-i simt mirosul de lapte cald.

Telefonul a vibrat. Era Irina, prietena mea din liceu.

— Ana, ai vorbit cu ai tăi?

— Da… Nimic nou. Mama zice că nu e normal, tata că e greu… Parcă vorbesc cu pereții.

Irina a oftat. — Știi ce cred eu? Că trebuie să faci ce simți tu. Nu trăiește nimeni în locul tău. Dacă vrei să mergi la clinică pentru inseminare sau adopție, fă-o! Eu te susțin.

Am zâmbit amar. Irina avea doi copii și un soț care o iubea. Dar măcar ea mă înțelegea.

Seara, după ce părinții s-au retras în camerele lor, am rămas singură în sufragerie. Am scos din sertar dosarul cu analizele medicale și broșurile de la clinicile de fertilizare. Le răsfoisem de zeci de ori, dar niciodată nu avusesem curajul să fac pasul decisiv.

În mintea mea se derulau toate scenariile posibile: copilul meu întrebat la școală unde îi este tatăl; privirile vecinelor; discuțiile la serviciu, unde deja colegele mă priveau ciudat pentru că nu eram „la casa mea”.

A doua zi, la birou, colega mea, Mihaela, a venit lângă mine la cafea.

— Ana, te văd abătută. Ce s-a întâmplat?

Am ezitat o clipă, apoi am spus-o direct:

— Mă gândesc serios să fac un copil singură.

Mihaela a ridicat sprâncenele, dar nu a părut șocată.

— Știi ceva? Ești mai curajoasă decât mulți bărbați pe care îi cunosc. Dacă asta vrei cu adevărat… Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cum să-ți trăiești viața.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. În acea seară am intrat pe site-ul unei clinici private din București și am completat formularul pentru programare. Inima îmi bătea nebunește când am apăsat „trimite”.

Au urmat săptămâni de analize, consultații și discuții cu psihologul clinicii. Fiecare pas era o luptă cu mine însămi și cu vocile din jur: „Ce va zice lumea?”, „Cum o să te descurci?”, „Nu e firesc!”

Într-o seară, după o discuție aprinsă cu mama — care plânsese spunând că „nu vrea să-și vadă fata râsul cartierului” — am ieșit din casă și am mers pe jos până în parc. M-am așezat pe o bancă și am privit stelele printre crengile copacilor golași. Am început să plâng în hohote, eliberând toată presiunea adunată în lunile acelea.

O bătrânică s-a apropiat încet și s-a așezat lângă mine.

— Draga mea, nu știu ce te doare, dar să nu uiți niciodată: viața e prea scurtă ca să trăiești după regulile altora.

Am privit-o uimită. Nu știa nimic despre mine, dar parcă îmi citise sufletul.

În ziua programării pentru inseminare artificială, mama m-a condus până la ușă fără să spună nimic. Când m-am încălțat, mi-a pus mâna pe umăr.

— Ana… Dacă asta te face fericită… eu tot mama ta rămân.

Am izbucnit în plâns și am îmbrățișat-o strâns. Pentru prima dată simțeam că nu mai sunt singură.

Au trecut luni până am primit vestea cea mare: testul era pozitiv. Eram însărcinată! Am alergat acasă cu lacrimi în ochi și i-am strâns pe ai mei în brațe.

Tata a rămas tăcut mult timp. Într-o seară însă, când stăteam împreună la televizor, mi-a spus încet:

— Să știi că n-o să fie ușor… Dar suntem aici pentru tine.

Acum sunt în luna a șaptea și simt cum viața mea capătă sens cu fiecare mișcare a bebelușului din pântece. Încă mă tem de privirile oamenilor și de întrebările incomode care vor veni. Dar știu că am făcut alegerea corectă pentru mine.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc cu teama de a fi judecate pentru că își urmează visurile? Oare când vom avea curajul să ne trăim viețile după propriile reguli?