Eliberarea din tăcere: Povestea mea din umbra violenței domestice

— Camelia, iar ai uitat să cumperi bere! Ți-am spus de dimineață!
Vocea lui Doru răsuna prin bucătăria mică, iar mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Ilinca, fetița noastră de șapte ani, se strânsese lângă mine, cu ochii mari și umezi. M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vina ei că trăiam așa. Nu era vina nimănui, sau cel puțin așa îmi spuneam ca să pot merge mai departe.

— Îmi pare rău, Doru, am uitat… Am fost la farmacie cu Ilinca, are febră… am încercat să explic, dar vocea mi s-a stins în fața privirii lui reci.

A trântit ușa și a ieșit. Am rămas singure, eu și Ilinca, în liniștea apăsătoare care urma mereu după furtună. M-am aplecat spre ea și i-am șoptit:

— O să fie bine, puiule. Promit.

Dar nu știam dacă mai cred în promisiunile mele. În fiecare zi mă trezeam cu speranța că va fi altfel, că Doru va înceta să bea, că nu va mai țipa la noi, că nu va mai arunca lucruri prin casă. Dar fiecare zi era la fel ca cea dinainte: frică, rușine, tăcere.

Mama mea nu știa nimic. Sau poate știa, dar nu voia să vadă. „Așa e la toți”, îmi spunea când încercam să-i spun că nu mai pot. „Bărbații beau, femeile rabdă. Pentru copii.” Dar eu simțeam că mă sufoc. Că nu mai pot respira în casa noastră mică dintr-un cartier de la marginea Brașovului.

Într-o seară, după ce Doru a venit acasă beat și a spart farfuria cu ciorbă pentru că era prea rece, Ilinca s-a ascuns sub masă și a început să plângă în hohote. Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Nu mai puteam să o las să crească așa. Nu puteam să-i dau drept moștenire frica mea.

— Camelia, nu te mai plânge atâta! Toată lumea are probleme! — mi-a spus sora mea, Adina, când am sunat-o plângând.

— Dar nu toată lumea e lovită sau umilită zilnic! — am izbucnit eu.

— Dacă pleci de la el, ce faci? Unde te duci? Cum o să trăiești? — m-a întrebat ea cu voce joasă.

Nu aveam răspunsuri. Aveam doar o valiză veche și un salariu de casieră la supermarket. Dar aveam și pe Ilinca. Și pentru ea trebuia să încerc.

Într-o dimineață friguroasă de februarie, când Doru plecase la muncă, am împachetat câteva haine pentru mine și Ilinca și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Am mers direct la centrul de consiliere pentru victimele violenței domestice din oraș. Mi-a fost rușine să intru. Mi-a fost rușine să spun cu voce tare ce mi se întâmplase ani la rând. Dar doamna psiholog m-a privit cu blândețe și mi-a spus:

— Nu sunteți singură. Nu e vina dumneavoastră.

Am plâns atunci cum nu plânsesem niciodată. Am plâns pentru mine, pentru Ilinca, pentru toate femeile care tac de frică sau rușine.

Primele luni au fost cele mai grele. Mama a refuzat să mă primească acasă: „Nu vreau scandaluri aici!” Prietenele s-au îndepărtat una câte una: „Nu vrem probleme cu Doru.” La serviciu colegii șușoteau pe la colțuri: „A plecat de-acasă… Cine știe ce-a făcut?”

Ilinca se trezea noaptea plângând și mă întreba dacă Doru o să ne găsească. Eu îi spuneam că suntem în siguranță, dar inima îmi bătea nebunește de fiecare dată când auzeam pași pe holul centrului.

Au trecut luni până când am început să dormim liniștite. Am găsit un apartament mic cu chirie și am început să reconstruiesc totul de la zero: acte, haine, jucării pentru Ilinca. Am mers la ședințe de terapie unde am învățat că nu sunt vinovată pentru ce mi s-a întâmplat. Că am dreptul la fericire.

Într-o zi m-am întâlnit cu Doru pe stradă. Era beat și m-a înjurat printre dinți. Mi-a fost frică, dar nu am fugit. L-am privit în ochi și i-am spus:

— Nu mai ai putere asupra mea.

A râs batjocoritor și a plecat clătinându-se. Atunci am știut că sunt pe drumul cel bun.

Acum Ilinca merge la școală cu zâmbetul pe buze și mă întreabă dacă putem merge duminica în parc sau la film. Încerc să-i ofer o copilărie normală, fără țipete sau frică. Uneori mă simt vinovată că nu am avut curajul să plec mai devreme. Alteori mă simt puternică pentru că am reușit să rup lanțul tăcerii.

Sunt zile când trecutul mă bântuie: când aud o ceartă pe stradă sau când văd o femeie cu ochii triști la supermarket. Mă întreb dacă va veni vreodată ziua în care nu voi mai tresări la fiecare zgomot puternic.

Dar știu că nu mai sunt singură. Și știu că merit mai mult decât frică și rușine.

Oare câte femei ca mine încă tac? Oare cât timp ne vom mai ascunde rănile sub zâmbete forțate?