Eliberarea mea: Povestea unei mame care a ales să trăiască pentru sine

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, cu mâinile tremurând, în timp ce aruncam hainele lui pe holul apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Era trecut de miezul nopții, iar vecinii băgau deja capul pe ușă, curioși și poate puțin speriați de zgomotul din casa noastră. Rareș, fiul meu, mă privea cu ochii mari, neîncrezător că mama lui, femeia care îi călcase mereu cămășile și îi pusese mereu supa preferată pe masă, avea acum curajul să-i spună „Ajunge!”

— Mamă, ești nebună? Ce faci? a urlat el, încercând să-mi smulgă geaca din mână.

— Plec! Și tu la fel! Nu mai vreau să te văd aici! Nu mai vreau să-mi fie frică în propria casă!

Nu știu de unde am avut atâta forță. Poate din toate serile în care am plâns în baie, cu robinetul pornit ca să nu mă audă. Poate din toate momentele în care mi-am dorit ca soțul meu, Doru, să fie încă aici, să mă apere. Dar Doru s-a dus de șapte ani și, odată cu el, s-a dus și ultima fărâmă de echilibru din familia noastră.

Rareș a rămas cu mine după moartea tatălui lui. Avea 27 de ani atunci și tocmai divorțase. Era furios pe toată lumea: pe mine, pe fosta lui soție, pe Dumnezeu. Eu am încercat să-l țin aproape, să-l ajut să-și revină. Dar, încet-încet, casa mea a devenit câmpul lui de bătălie. Orice discuție se transforma într-o ceartă. Orice încercare de apropiere era întâmpinată cu reproșuri și țipete.

— Tu nu mă înțelegi niciodată! Tu nu ai fost niciodată de partea mea! îmi spunea aproape zilnic.

Încercam să-i explic că nu vreau decât să-l văd fericit. Dar Rareș nu voia decât să controleze totul: ce gătesc, cu cine vorbesc la telefon, când ies din casă. Ajunsesem să mă simt prizonieră în propriul apartament.

Când Doru era în viață, Rareș nu îndrăznea să ridice tonul la mine. Doru avea o prezență impunătoare – era genul acela de bărbat care intra într-o încăpere și toată lumea tăcea. Îl iubeam pentru asta și îl uram în același timp. Pentru că, deși mă apăra de toți ceilalți, nu m-a apărat niciodată de el însuși. Avea și el momentele lui de furie, dar niciodată nu m-a făcut să mă simt atât de mică precum o făcea fiul nostru.

După ce Doru s-a stins, Rareș a devenit centrul universului meu. Am renunțat la prietenele mele – „Ce-ți trebuie ție bârfă la vârsta asta?” –, am renunțat la excursiile la munte – „Nu vezi că n-ai bani nici pentru întreținere?” –, am renunțat la mine.

Până într-o zi când am primit un telefon de la Ana, nora mea. Fosta nora mea, mai corect spus. Ana era singura care mă suna din când în când să mă întrebe dacă sunt bine.

— Doamnă Maria, dacă aveți nevoie vreodată de ajutor sau doar de o cafea, eu sunt aici.

Am plâns după ce am închis telefonul. Plânsesem atât de mult încât nu mai știam dacă lacrimile erau pentru mine sau pentru ea.

În seara aceea, după ce Rareș a spart încă un pahar și mi-a spus că sunt „o babă inutilă”, am simțit că nu mai pot. Am început să-i adun hainele și le-am aruncat pe hol.

— Plec la Ana! i-am spus printre lacrimi.

— La fosta mea nevastă? Ești nebună!

— Da! Pentru că ea mă respectă! Pentru că ea mă ascultă!

Am ieșit din apartament cu o geantă veche și cu inima cât un purice. Am coborât scările tremurând și m-am oprit în fața blocului. Era frig și mirosea a ploaie. Am sunat-o pe Ana.

— Vin la tine… dacă mă primești.

— Veniți! Veniți oricând!

Ana locuia într-un apartament micuț din Militari. M-a primit cu brațele deschise și mi-a făcut un ceai cald. Am stat toată noaptea la povești. Mi-a povestit cum Rareș o făcuse să se simtă la fel de mică precum mă făcuse pe mine. Cum îi spunea că nu e bună de nimic, că nu va reuși niciodată nimic fără el.

— Și totuși… ai reușit! i-am spus eu.

— Da, dar mi-a luat ani de zile să-mi dau seama că merit mai mult.

Am început să locuiesc cu Ana. La început, familia mea a fost șocată. Sora mea m-a sunat:

— Maria, ce faci? Cum poți să-ți lași fiul pe drumuri?

— Fiul meu are 34 de ani și un serviciu bun. Eu sunt cea care a fost pe drumuri atâția ani… sufletește.

Vecinele au început să șușotească:

— Ai auzit? Maria s-a mutat cu fosta noră! Cine știe ce-or fi pățit…

Nu-mi mai păsa. Pentru prima dată după mulți ani dormeam liniștită. Mâncam când voiam eu, ieșeam la plimbare fără să dau explicații nimănui.

Rareș m-a sunat după câteva zile:

— Mamă… hai acasă! Promit că o să fie altfel!

— Nu mai pot, Rareș… Nu mai pot!

A plâns la telefon. L-am iubit mereu și îl iubesc încă. Dar nu mai pot trăi pentru el.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să-mi regăsesc bucuria de a trăi. Am reluat legătura cu vechile prietene, am început să citesc din nou poezii și chiar am mers cu Ana la teatru.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva l-am abandonat pe Rareș exact când avea mai mare nevoie de mine. Dar apoi îmi amintesc cât de mult m-am abandonat eu însămi pentru el.

Poate că uneori trebuie să alegi între a fi mama perfectă și a fi om întreg.

Mă uit la mine în oglindă și mă întreb: câte femei ca mine mai trăiesc încă în umbră? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” înainte să fie prea târziu?