Fără leagăn: Povestea unei mame în mijlocul haosului

— Nu pot să cred că nici măcar leagănul nu e montat, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în brațe fetița abia născută. Era trecut de ora opt seara, iar în apartamentul nostru din cartierul Titan domnea un haos de nedescris: cutii desfăcute, haine aruncate peste tot, biberoane încă în pungi, iar leagănul — pe care îl comandasem cu două luni înainte — zăcea încă în bucăți, sprijinit de perete.

Radu a ridicat din umeri, fără să-și ridice privirea din laptop. — Am avut o zi grea la birou, Livia. Știi bine că proiectul ăsta nu se face singur. O să mă ocup mâine.

Mâine. Mereu mâine. Mâinele lui Radu era ca o promisiune uitată, ca o ușă care nu se deschide niciodată. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am așezat pe marginea patului, cu Mara plângând încet la pieptul meu. Mi-am dorit să plâng și eu odată cu ea.

Mama mă sunase de trei ori în acea zi. „Cum e acasă? Te ajută Radu? Ai mâncat?” Dar nu voiam să-i spun adevărul. Nu voiam să-i spun că mă simt ca o străină în propria casă, că mi-e frică să rămân singură cu copilul, că nu știu dacă fac bine sau rău.

În noaptea aceea, Mara a plâns aproape continuu. Am legănat-o pe brațe ore întregi, încercând să-i alin foamea, colicile, dorul de burtica mea. Radu s-a întors pe cealaltă parte și a tras perna peste cap. La un moment dat, am simțit că nu mai pot. Am ieșit pe balcon cu Mara în brațe și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă și alte mame simt aceeași singurătate ca mine.

A doua zi dimineață, Radu a plecat devreme la birou. Nici măcar nu s-a uitat la noi. Am rămas singură cu Mara și cu gândurile mele. Am încercat să fac ordine prin casă, dar fiecare mișcare era întreruptă de plânsetele ei. Am încercat să-i dau sân, dar nu se liniștea. M-am simțit neputincioasă și vinovată.

La prânz a venit mama. A adus ciorbă caldă și mi-a spus să mă odihnesc puțin. „Livia, trebuie să vorbești cu Radu. Nu poți să faci totul singură.” Dar cum să-i spun? Cum să-i explic că mă doare mai tare indiferența lui decât oboseala? Că mă simt invizibilă?

Seara, când Radu s-a întors acasă, am încercat să deschid subiectul.
— Radu, te rog… am nevoie de ajutor. Nu pot singură.
El a oftat și a dat ochii peste cap.
— Livia, exagerezi. Toate femeile trec prin asta. O să te obișnuiești.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era vorba doar despre leagăn sau despre biberoane nespălate. Era vorba despre noi doi, despre Mara, despre familia noastră care părea că se destramă înainte să înceapă cu adevărat.

Au trecut zilele una după alta, toate la fel de grele. Mara creștea, dar eu mă simțeam tot mai mică. Prietenele mele îmi scriau pe WhatsApp: „Ce frumoasă e Mara! Cum te simți?” Le răspundeam mereu cu aceleași cuvinte goale: „Bine, suntem bine.”

Într-o noapte, după ce Mara a adormit în sfârșit, m-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. M-am gândit la toate visele pe care le aveam înainte de a deveni mamă: că vom fi o familie unită, că Radu va fi un tată implicat, că eu voi fi fericită și împlinită. Realitatea era alta: eram obosită, frustrată și singură.

Într-o dimineață, când Mara avea aproape două luni, am găsit curajul să-i spun mamei adevărul.
— Nu mai pot, mamă. Simt că mă pierd pe mine.
Ea m-a luat în brațe și mi-a spus:
— Livia, nu ești singură. Eu sunt aici. Și trebuie să-i spui lui Radu ce simți cu adevărat.

În acea seară, după ce Mara a adormit, am stins televizorul și l-am privit pe Radu drept în ochi.
— Dacă nu te schimbi, dacă nu vrei să fim o familie împreună… nu știu cât mai pot continua așa.
El a rămas mut câteva secunde. Apoi a spus încet:
— Nu mi-am dat seama că e atât de greu pentru tine…

A fost pentru prima dată când l-am văzut vulnerabil. În următoarele zile a început să se implice mai mult: a montat leagănul, a schimbat scutece, a stat cu Mara ca eu să pot dormi două ore legate.

Dar rănile rămân adânci. Încercăm să ne regăsim echilibrul ca familie, dar uneori mă întreb dacă nu e prea târziu pentru noi doi.

Oare câte femei trec prin asta și nu spun nimic? Oare cât de mult putem duce singure înainte să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?