Fericirea mea sau sacrificiul pentru familie? Povestea Anei între datorie și visuri pierdute

— Ana, iar nu ai plătit factura la gaze! Ce faci toată ziua la serviciu, dacă nici atât nu poți? vocea mamei răsună din bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de cartofi se amestecau cu reproșurile ei.

M-am oprit în prag, cu sacoșa grea în mână și inima și mai grea în piept. Era a treia oară săptămâna asta când mama îmi amintea că nu sunt destul. Sora mea, Irina, stătea tolănită pe canapea, cu telefonul în mână, fără să clipească la scandal. Avea 32 de ani și încă nu lucrase niciodată. Mereu găsea scuze: ba nu-i place nimic, ba e prea obosită, ba nu se simte bine. Mama îi lua apărarea mereu: „E sensibilă, Ana! Nu toți suntem ca tine, să tragă la jug.”

Am oftat și am lăsat sacoșa jos. „Am plătit tot ce am putut, mamă. Salariul meu nu ajunge pentru toate. Poate Irina ar putea să…”, dar n-am apucat să termin. Irina s-a ridicat brusc:

— Ce vrei să spui? Că sunt o povară? Dacă nu-ți convine, pleacă!

Mi-au dat lacrimile. Nu era prima dată când auzeam asta. Dar unde să plec? De când tata a murit, eram singura care ținea casa pe linia de plutire. Mama nu mai lucra de ani buni, iar pensia ei abia ajungea pentru medicamente. Irina… era Irina.

Într-o zi, l-am cunoscut pe Vlad. Era colegul meu de la contabilitate, mereu cu zâmbetul pe buze și o vorbă bună pentru toți. M-a invitat la cafea după serviciu și, pentru prima dată după mult timp, m-am simțit văzută. M-a întrebat ce-mi place să fac, ce vise am. Am râs amar:

— Vise? Nu-mi permit luxul ăsta.

A insistat să ieșim din nou. Încet-încet, am început să cred că merit și eu ceva bun. Vlad era răbdător, mă asculta când îi povesteam despre familie și nu mă judeca. După un an, m-a cerut în căsătorie. Am acceptat cu inima strânsă: știam că mama și Irina nu vor fi de acord.

— Cum să ne lași singure? Cine ne mai ajută? a țipat mama când i-am spus.

Irina a început să plângă teatral:

— Și eu ce fac fără tine?

Am încercat să le explic că pot veni oricând la mine, că le voi ajuta în continuare, dar aveam nevoie de spațiul meu. N-a contat. M-au făcut să mă simt vinovată pentru fiecare pas spre fericire.

Când m-am mutat la Vlad, am simțit pentru prima dată liniște. Dar n-a durat mult. Telefonul suna zilnic: „Ana, nu avem bani de lumină.” „Ana, Irina are nevoie de medicamente.” „Ana, vino să faci piața.”

Vlad a încercat să mă susțină:

— Ana, trebuie să pui o limită. Nu poți trăi viața lor.

Dar cum să-i las? Sunt familia mea! Am început să lipsesc de acasă tot mai des, să le duc bani sau cumpărături. Vlad s-a răcit. Într-o seară, m-a așteptat cu valiza la ușă:

— Ori noi doi, ori ele! Nu mai pot trăi cu umbra lor între noi.

Am plâns toată noaptea. M-am dus la mama, dar nici acolo nu era acasă. M-am simțit străină peste tot.

Irina a rămas aceeași: refuza orice job pe care i-l găseam, spunea că lumea e nedreaptă cu ea. Mama mă certa că nu sunt destul de prezentă.

Într-o zi am aflat că nu pot avea copii. Doctorul mi-a spus că stresul și oboseala mi-au afectat sănătatea. Am simțit că tot sacrificiul meu a fost în zadar.

Vlad a plecat definitiv. Mama mi-a spus doar atât:

— Vezi? Dacă ai fi stat cu noi…

Acum stau singură într-o garsonieră mică. Le trimit bani lunar, dar nu mai merg acasă decât rar. Încerc să-mi găsesc liniștea în lucruri mici: o carte bună, o cafea băută în liniște.

Uneori mă întreb: oare cât trebuie să te sacrifici pentru familie până când te pierzi pe tine? Merită să-ți dai viața pentru cei care nu vor să lupte pentru a lor?

Poate că răspunsul îl găsiți voi…