Fiica mea se rușinează cu mine: Povestea unei mame din București

— Mamă, te rog… nu veni azi la petrecere. E mai bine așa, crede-mă.

Cuvintele Anei mi-au răsunat în urechi ca un ecou dureros. Stăteam în bucătăria mică, cu fața spre geamul aburit, strângând în mâini o cană ciobită de ceai. Era ziua ei de naștere, împlinea douăzeci și șase de ani, iar eu mă pregătisem să-i duc prăjitura ei preferată, făcută cu ultimele economii. Dar telefonul acela mi-a tăiat aripile.

— Ana, ce s-a întâmplat? De ce să nu vin? am întrebat încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Vlad… familia lui… sunt oameni altfel. Nu vreau să te simți prost. Știi cum sunt…

Am simțit cum mă sufoc. Nu era prima dată când Ana încerca să mă țină la distanță de noua ei viață. De când s-a măritat cu Vlad, un băiat dintr-o familie înstărită din nordul Capitalei, parcă nu mai aveam loc în lumea ei. La început am crezut că e doar o fază, că se va obișnui și va înțelege că mama ei nu poate fi altcineva decât este: Maria, femeia care a crescut-o singură, muncind ca vânzătoare la magazinul din colț.

Dar nu. De fiecare dată când venea pe la mine, se uita cu jenă la mobila veche, la perdelele îngălbenite de timp, la covorul ros de ani. Își trăgea geaca pe ea și spunea mereu că trebuie să plece repede. Când o întrebam dacă are nevoie de bani sau dacă pot să o ajut cu ceva, îmi răspundea sec:

— Nu, mamă, Vlad are grijă de toate.

Într-o seară, după ce am plâns mult timp în tăcere, am decis să merg totuși la petrecere. Am pus prăjitura într-o cutie curată și mi-am luat cea mai bună rochie — una veche, dar pe care o păstrasem pentru ocazii speciale. Am ajuns la vila lor din Pipera tremurând de emoție și teamă.

Când am intrat, am simțit imediat privirile reci ale socrilor Anei. Doamna Stanciu m-a măsurat din cap până-n picioare și a zâmbit forțat:

— Bună seara… sunteți mama Anei?

— Da, eu sunt. Maria Popescu.

— Ce drăguț…

Ana a venit repede spre mine și m-a tras într-un colț:

— Ți-am spus să nu vii! Ce cauți aici?

— Ana… sunt mama ta. Nu puteam lipsi de la ziua ta.

— Nu înțelegi! Nu vreau să râdă lumea de mine! Uite cum ești îmbrăcată…

Mi s-au tăiat picioarele. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Am vrut să-i spun că tot ce am făcut a fost pentru ea, că am renunțat la visele mele ca ea să poată merge la facultate, că am dormit nopți întregi fără să mănânc doar ca ea să aibă tot ce-i trebuie. Dar n-am putut. M-am uitat la ea și am văzut o străină.

Am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă ploua mărunt și rece. Mergeam încet, cu prăjitura neatinsă în brațe, și mă gândeam unde am greșit. Oare sărăcia chiar poate șterge dragostea dintre mamă și fiică? Oare banii pot cumpăra rușinea?

În zilele următoare Ana nu m-a sunat deloc. Am încercat să-mi văd de viață, dar nu puteam scăpa de gândurile negre. La magazinul unde lucrez, colegele mă întrebau mereu de Ana:

— Ce mai face fata ta? S-a obișnuit cu viața bună?

Zâmbeam fals și dădeam din umeri.

Într-o seară, când mă întorceam acasă obosită după o zi grea, am găsit-o pe Ana pe scara blocului meu. Plângea.

— Mamă… iartă-mă! Nu știu ce-i cu mine… M-am simțit atât de mică în fața lor… Mi-e frică să nu te judece… Să nu mă judece pe mine pentru tine…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă mult timp. I-am spus că nu contează ce cred alții, că eu sunt mândră de ea orice ar fi și că dragostea mea nu depinde niciodată de bani sau haine scumpe.

Dar rana rămâne. Știu că undeva în sufletul ei există acea rușine pe care nu pot s-o șterg cu vorbe bune sau cu prăjituri făcute în casă. Știu că lumea asta e crudă cu cei care nu au bani sau statut.

Uneori mă întreb: oare cât valorează demnitatea unei mame în ochii propriului copil? Și dacă dragostea nu e de ajuns, ce ne mai rămâne?