„Iar dormi? Poate ai face și tu odată micul dejun pentru Daria!” – Ultima zi din căsnicia mea românească

„Iar dormi? Poate ai face și tu odată micul dejun pentru Daria!” Vocea soacrei mele răsuna strident prin receptor, de parcă ar fi stat chiar lângă patul nostru, cu mâinile în șolduri și privirea aceea tăioasă care mă făcea mereu să mă simt mică. M-am ridicat brusc, cu inima bătându-mi nebunește. Vlad nici nu s-a clintit. Sforăia liniștit, cu spatele la mine, ca și cum nimic din lumea asta nu-l putea tulbura. Am privit ceasul: 7:15. Daria, fetița noastră de șase ani, încă dormea în camera ei, dar eu știam deja că ziua avea să fie una lungă.

Am coborât în bucătărie cu telefonul lipit de ureche, ascultând-o pe doamna Mariana cum îmi explica, pentru a mia oară, că „o femeie adevărată își ține casa în ordine și familia fericită”. M-am abținut să nu-i spun că fiul ei nu era nici pe departe ajutorul pe care îl visa ea. Am pus ibricul pe foc și am început să pregătesc sandvișurile pentru Daria. În mintea mea, se derulau scenele ultimelor luni: Vlad venind târziu acasă, lăsându-și hainele aruncate peste tot, uitând să cumpere lapte sau să ducă gunoiul, promițând mereu că „de mâine se schimbă”.

— Mamă, te rog, lasă-mă să mă descurc cum pot. Vlad doarme, iar eu trebuie să pregătesc totul pentru Daria și să ajung și la serviciu la timp.

— Nu te mai plânge atâta! Toate femeile trec prin asta. Și eu am crescut doi copii singură, fără să mă vaiet.

Am închis ochii și am inspirat adânc. Nu voiam să mă cert cu ea, dar simțeam cum mă sufoc. Am închis telefonul fără să mai spun nimic. În bucătărie mirosea a cafea proaspătă și a pâine prăjită, dar mie mi se părea că plutește un nor greu peste toată casa.

Daria a apărut în pijamale roz, cu ochii încă lipiți de somn.

— Mami, unde e tati?

— Doarme, iubita mea. Hai să mâncăm împreună.

Am privit-o cum mușca din sandviș și mi-am promis că nu o voi lăsa niciodată să creadă că așa trebuie să fie o familie. Când Vlad a coborât, era deja ora opt fără zece. S-a uitat la mine cu ochii mici de somn și a oftat.

— Ai făcut cafea?

— Da, e pe masă.

— Și micul dejun?

— Pentru Daria e gata. Pentru tine… dacă vrei, îți poți face singur.

A ridicat din umeri și s-a așezat la masă fără să spună nimic. Daria s-a uitat la el cu speranță.

— Tati, vii azi la serbarea mea?

— Vedem, puiule. Dacă termin treaba la birou.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam deja răspunsul: nu va veni. Ca de obicei.

După ce am dus-o pe Daria la grădiniță și am ajuns la serviciu, am încercat să mă concentrez pe muncă. Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Colega mea, Irina, m-a tras deoparte la pauză.

— Ești bine? Pari obosită rău în ultima vreme.

— Nu știu cât mai pot duce așa… Parcă trăiesc într-un cerc vicios. Totul cade pe umerii mei: copilul, casa, serviciul… Vlad nu mă mai ajută cu nimic. Parcă am încă un copil acasă.

Irina m-a privit cu compasiune.

— Ai vorbit cu el?

— De zeci de ori. Promite mereu că se schimbă, dar nimic nu se întâmplă. Și soacra… mereu îmi spune că e vina mea dacă nu merge ceva.

— Nu e vina ta! Poate ar trebui să te gândești la tine puțin…

Cuvintele ei au rămas cu mine toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, Vlad era întins pe canapea cu telefonul în mână. În jurul lui – ambalaje goale de chipsuri și sticle de bere.

— Ai luat-o pe Daria?

— Da, Vlad! Am luat-o eu! Ca de obicei!

A ridicat din umeri și s-a întors la serialul lui preferat. M-am dus în dormitor și am început să plâng în pernă. Nu mai puteam. Nu mai voiam să fiu singură într-o relație care ar fi trebuit să fie despre doi oameni care se sprijină reciproc.

În noaptea aceea am luat o decizie. Am scos valiza din dulap și am început să-mi pun hainele. Daria dormea liniștită; i-am lăsat un bilețel pe noptieră: „Mami te iubește mult și va fi mereu lângă tine.”

Dimineața, Vlad s-a trezit derutat când m-a văzut cu valiza la ușă.

— Ce faci? Unde pleci?

— Plec pentru că nu mai pot trăi așa. Nu vreau ca Daria să creadă că asta e normalitatea într-o familie. Am nevoie de respect și sprijin, nu de încă un copil de care să am grijă.

A încercat să spună ceva, dar l-am oprit din priviri. Am ieșit pe ușă cu inima frântă, dar cu sufletul ușurat pentru prima dată după mult timp.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o garsonieră micuță unde locuiesc doar eu și Daria. E greu, dar e liniște. Uneori mă întreb: câte femei mai trăiesc povestea mea în tăcere? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să ținem o familie întreagă? Poate e timpul să vorbim despre asta…