În mijlocul furtunii: O mamă, un copil și o alegere imposibilă

— Unde e Radu? am întrebat cu vocea tremurândă, simțind cum inima îmi bate nebunește în piept. Era o seară caldă de iunie, iar stadionul mic din cartierul nostru din Ploiești era plin de copii, părinți și vânzători ambulanți. Meciul de fotbal al juniorilor era în toi, iar eu stăteam pe margine, cu ochii pe fiul meu de doi ani. Sau cel puțin așa credeam.

— L-am văzut lângă gard, a zis Irina, prietena mea, dar când m-am uitat, nu mai era acolo.

În secunda următoare, am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Am început să strig disperată:

— Radu! Radu! Unde ești?

Atunci l-am zărit. Micul meu băiețel, cu părul blond ciufulit și ochii mari, alerga direct spre centrul terenului, printre băieții mai mari care loveau mingea cu putere. Totul s-a întâmplat atât de repede. Un jucător era la un pas să-l lovească din greșeală. Fără să mai gândesc, am sărit gardul și am alergat pe gazon, urlând:

— Stați! Stați!

Am ajuns la el exact când mingea trecea pe lângă capul lui. L-am ridicat în brațe și l-am strâns la piept, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji. În jurul nostru s-a făcut liniște. Toți ochii erau ațintiți asupra mea: părinți, antrenori, copii. Unii râdeau, alții mă priveau cu reproș.

— Ce fel de mamă ești dacă nu-ți poți ține copilul sub control? a spus o femeie cu voce tare.

M-am uitat la ea, dar nu am putut răspunde. Îmi tremurau mâinile și simțeam că mă sufoc. Am ieșit de pe teren cu Radu în brațe, încercând să-mi ascund rușinea și frica. Irina a venit după mine:

— Nu-i nimic, Livia. Oricui i se poate întâmpla. Dar știam că nu e chiar așa. În acea seară, cineva filmase totul și postase pe Facebook. Până dimineața, clipul avea mii de vizualizări și sute de comentarii.

— Uite-o și pe asta! Nu știe să-și crească copilul!
— Dacă se întâmpla ceva grav? Cine răspundea?
— Așa-s mamele din ziua de azi: cu ochii în telefon!

Am citit fiecare comentariu cu inima strânsă. M-am simțit judecată, umilită și vinovată. Soțul meu, Mihai, a încercat să mă liniștească:

— Nu-i băga în seamă. Tu ai făcut ce trebuia ca mamă.

Dar nu puteam să nu mă întreb dacă nu cumva aveau dreptate ceilalți. Poate că am greșit undeva. Poate că nu sunt o mamă suficient de bună.

În zilele următoare, am evitat să ies din casă. La magazin, simțeam privirile celor care mă recunoșteau din filmare. O vecină mi-a spus:

— Să știi că te admir că ai avut curaj să intri pe teren. Dar să fii mai atentă data viitoare.

Nu știam dacă era un compliment sau o mustrare voalată. Mama mea m-a sunat:

— Livia, știu că e greu să fii mamă singură cât Mihai e la muncă toată ziua. Dar trebuie să fii mai vigilentă.

M-am simțit din nou singură și neînțeleasă. Nimeni nu știa cât de greu îmi era să jonglez între serviciu, casă și creșterea unui copil mic într-un oraș unde toată lumea te judecă la cel mai mic pas greșit.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Radu, am stat pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am adus aminte de copilăria mea în același cartier. Mama mea era mereu ocupată cu munca la fabrică și eu rătăceam ore întregi printre blocuri fără ca cineva să-și facă griji pentru mine. Acum lumea s-a schimbat: totul e sub lupă, fiecare greșeală devine virală.

A doua zi dimineață, Mihai mi-a spus:

— Hai să ieșim la plimbare în parc cu Radu. Nu putem trăi ascunși.

Am acceptat cu teamă. În parc, câteva mame s-au apropiat de mine.

— Am văzut filmarea… Sincer, cred că oricare dintre noi ar fi făcut la fel pentru copilul ei.

Am simțit pentru prima dată că nu sunt singură. Am început să povestim despre presiunea socială asupra mamelor, despre frica de a fi judecate pentru orice gest sau decizie.

Seara aceea pe stadion m-a schimbat profund. Am învățat că nu pot controla totul și că uneori trebuie doar să fac ce simt că e corect pentru copilul meu, indiferent de ce spun ceilalți.

Acum mă întreb: oare când vom învăța să fim mai blânzi unii cu alții? Cât de mult contează părerea celor din jur atunci când vine vorba de siguranța copiilor noștri?