În pragul disperării: O noapte în care am fugit cu copiii mei

— Nu mai pot, nu mai pot! — am șoptit printre dinți, în timp ce mâinile îmi tremurau pe clanța ușii. Era trecut de miezul nopții, iar blocul era cufundat în liniștea aceea apăsătoare, spartă doar de pașii grăbiți ai copiilor mei pe scări. Maria, fetița mea de șase ani, mă ținea strâns de mână, iar Vlad, băiatul de opt ani, încerca să-și ascundă lacrimile sub gluga hanoracului. În spatele nostru, urletele lui Sorin, soțul meu, încă răsunau ca un ecou sinistru: „Dacă pleci, să nu te mai întorci niciodată!”

Nu știu cum am găsit puterea să ies pe ușă. De luni întregi trăiam cu frica în sân, cu ochii la ceas și cu sufletul la gură de fiecare dată când îi auzeam pașii pe hol. Sorin nu mai era omul pe care îl cunoscusem la facultate. Transformarea lui a fost lentă, dar sigură: de la glumețul care mă cucerise cu poezii scrise pe șervețele, la bărbatul care arunca farfurii și țipa la copii pentru orice fleac. Ultima palmă pe care mi-a dat-o a fost picătura care a umplut paharul. Am știut că dacă nu plec atunci, nu voi mai avea niciodată curajul.

Am coborât scările în fugă, cu copiii aproape târâți după mine. Afară ningea mărunt, iar lumina felinarelor se reflecta în zăpada murdară. Nu aveam unde să mergem. Mama murise acum doi ani, iar tata era bolnav la pat într-un sat din Buzău. Singura mea speranță era Adina, cea mai bună prietenă a mea încă din liceu. Locuia la două blocuri distanță și mereu mi-a spus: „Dacă ai nevoie de ceva, vin imediat!”

Am apăsat interfonul cu disperare. — Adina, te rog… deschide-mi! Sunt eu, Irina! — vocea mi se frângea între lacrimi și sughițuri. După câteva secunde nesfârșite, am auzit-o:

— Irina? Ce s-a întâmplat? Ești bine?

— Nu… nu sunt bine… te rog, lasă-mă să intru… suntem eu și copiii…

Am auzit un foșnet și apoi vocea lui Puiu, soțul ei:

— Cine e la ușă la ora asta? Ce vrei să faci, să aduci scandal în casă?

Adina a încercat să-i explice ceva în șoaptă, dar el a ridicat tonul:

— Să nu cumva să deschizi! Nu vreau probleme cu poliția sau cu nebunul ăla de Sorin! Să se descurce singură!

Am rămas cu mâna pe interfon, simțind cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Maria a început să plângă încet. Vlad s-a uitat la mine cu ochii mari și goi:

— Mami… unde mergem acum?

Nu aveam răspuns. Am coborât înapoi pe scări și ne-am oprit pe palierul dintre etaje. Era frig și mirosea a var vechi și a mucegai. M-am așezat pe treaptă și i-am strâns pe amândoi la piept. Îmi venea să urlu de neputință.

Am încercat să sun la alte uși. La doamna Stanciu de la trei, care mă ajutase cândva cu o cană de zahăr. La familia Popescu de la patru, care avea mereu colinde în boxe de Crăciun. Nimeni nu a răspuns. Poate dormeau, poate se prefăceau că nu aud.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era Sorin: „Unde ești? Dacă nu vii acasă acum, o să-ți pară rău!” Am șters mesajul fără să-l citesc până la capăt.

Copiii au adormit sprijiniți de mine, tremurând sub geaca mea subțire. M-am uitat la ceas: 2:47 dimineața. Am început să mă gândesc la toate momentele în care am tăcut ca să nu-l supăr pe Sorin. La toate dățile când am spus „nu e chiar atât de rău”, „poate se schimbă”, „copiii au nevoie de tată”. Dar ce fel de tată era el? Ce fel de mamă eram eu dacă îi lăsam să crească în frică?

La un moment dat, am auzit pași pe scări. M-am ridicat speriată, gata să fug din nou. Era domnul Ionescu, vecinul de la doi, un bărbat trecut de șaizeci de ani care mereu îmi zâmbea politicos.

— Irina? Ce faci aici la ora asta cu copiii?

Nu am mai putut să mă abțin și am izbucnit în plâns.

— Am fugit… am fugit de acasă… Sorin… ne-a amenințat… nu avem unde să mergem…

Domnul Ionescu s-a uitat lung la noi și apoi a oftat.

— Hai la mine până dimineață. Nu pot să vă las aici.

Am intrat în apartamentul lui mic și curat. Ne-a făcut ceai cald și ne-a dat pături groase. Copiii au adormit imediat pe canapea.

— Să nu-ți fie rușine că ai plecat — mi-a spus el încet. — Să-ți fie rușine dacă rămâneai.

Dimineața m-am dus direct la poliție. Am depus plângere și am cerut ordin de protecție. Nu a fost ușor — întrebări multe, priviri piezișe, hârtii peste hârtii. Dar am simțit că pentru prima dată după mult timp respiram liber.

Adina m-a sunat după două zile.

— Irina… îmi pare rău… Puiu a fost un idiot… dacă vrei, poți veni acum la noi…

Nu am mai vrut. Am găsit o cameră într-un centru pentru femei abuzate. Nu era acasă, dar era sigur.

Au trecut luni de atunci. Încă mă trezesc uneori speriată noaptea, dar copiii mei râd din nou. Am început să lucrez ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartier și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine stau încă pe scări reci, cu copiii în brațe, așteptând ca cineva să le deschidă ușa? Oare cât curaj trebuie să ai ca să alegi libertatea în locul fricii?