În umbra soacrei – O zi obișnuită care a schimbat totul

— Nu-i da ciocolată, Irina! O să-i doară burta, ți-am spus de atâtea ori!
Vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsună peste aleea parcului, tăind aerul ca o lamă subțire. Mâna mea, care tocmai se întindea spre buzunarul gecii să-i dau lui Vlad o bucățică de ciocolată, rămâne suspendată în aer. Copiii se uită la mine cu ochi mari, iar eu simt cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie.
— E doar o bucățică, Lidia, nu i-am mai dat azi… încerc să spun, dar vocea mi se pierde în vântul rece de martie.
Ea oftează teatral și își ridică sprâncenele.
— Știi tu mai bine decât mine? Am crescut trei copii și niciunul n-a avut carii până la șapte ani!
Mă simt mică, neputincioasă. Parcă nu sunt niciodată destul de bună pentru ea. Niciodată destul de mamă.

Așa e mereu: orice fac, orice alegere legată de copii sau de casă, soacra mea are o părere. Și nu doar o părere – o sentință. De când m-am măritat cu Radu, băiatul ei cel mic, am simțit că trebuie să mă ridic la standardele ei imposibile.

Ne-am mutat la parterul casei lor din Ploiești după ce s-a născut Vlad. Așa părea mai ușor: chiria era scumpă, eu eram în concediu de creștere copil, iar Radu abia își găsise un job nou. Lidia a insistat că ne va ajuta cu copiii și cu treburile casei. La început am fost recunoscătoare. Dar ajutorul ei s-a transformat repede într-un control sufocant.

— Nu-l lăsa pe Vlad să se joace cu pământul! O să răcească!
— Nu-i pune rochița aia Mariei, e prea subțire!
— De ce nu faci ciorbă ca lumea? Copiii au nevoie de supă adevărată, nu din cuburi!

În fiecare zi, câte o observație. Câte o privire dezaprobatoare. Câte un oftat lung când nu fac lucrurile „cum trebuie”.

Radu încearcă să mă liniștească:
— Las-o, Irina, așa e ea… Nu te supăra. Vrea doar să ajute.
Dar eu nu mai pot. Simt că nu mai am aer. Când îi spun că mă doare, că mă simt judecată și invizibilă în propria mea familie, îmi spune că exagerez.

Astăzi însă, după episodul cu ciocolata din parc, ceva s-a rupt în mine. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât și m-am abținut cu greu să nu plâng acolo, în fața copiilor și a trecătorilor.

Când am ajuns acasă, Lidia a intrat după noi în bucătărie.
— Să nu uiți să pui hainele la spălat! Și vezi că iar ai lăsat jucăriile copiilor pe jos!
Am trântit ușa dulapului mai tare decât voiam.
— Lidia, te rog… Nu mai pot! Lasă-mă să fiu mamă pentru copiii mei!
Ea s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.
— Eu doar vreau să vă fie bine tuturor! Dacă nu te interesează sfaturile mele…
— Nu e vorba că nu mă interesează! Dar simt că orice fac e greșit pentru tine!

A tăcut câteva secunde. Apoi a dat din mână a lehamite și a ieșit din bucătărie.

Seara, când Radu a venit acasă, i-am povestit totul printre lacrimi.
— Irina… e mama… Nu vreau să ne certăm cu ea… Dar nici nu pot să te văd așa…
— Atunci fă ceva! Spune-i tu! Eu nu mai pot!

A doua zi dimineață, Lidia nu mi-a vorbit deloc. A trecut pe lângă mine ca pe lângă un străin. Copiii au simțit tensiunea din casă și au început să se certe între ei din orice nimic.

M-am întrebat: unde e limita între ajutor și control? Unde se termină grija și începe invadarea vieții celuilalt? În România, toată lumea are o părere despre cum ar trebui să-ți crești copiii – mama ta, soacra ta, vecina de la trei… Dar când vocea ta nu se mai aude deloc?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am ieșit pe balcon cu Radu.
— Crezi că ar trebui să ne mutăm? am întrebat încet.
El s-a uitat la mine lung.
— Nu știu dacă ne permitem acum… Dar dacă asta te-ar face fericită…
Am oftat.
— Nu vreau să fugim. Vreau doar să fiu respectată ca mamă. Să pot greși fără să fiu judecată mereu.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o farfurie cu plăcintă caldă și un bilet: „Pentru Irina și copii. Să aveți o zi frumoasă.”
Nu era o scuză. Dar era un pas mic spre împăcare.

Știu că nu va fi ușor să schimb ceva peste noapte. Poate niciodată nu voi fi „suficient de bună” pentru Lidia. Dar azi am avut curajul să spun ce simt. Și poate asta e primul pas spre libertatea mea.

Oare câte femei trăiesc în umbra unei soacre sau a unei mame care le controlează fiecare pas? Oare cât timp mai putem tăcea până când ne pierdem de tot vocea? Voi ce ați face în locul meu?