Inima unei mame între viață și destin: povestea Anei, gemenele și lupta pentru speranță

— Ana, trebuie să alegi. Nu mai avem timp, mi-a spus doctorul, cu vocea tremurândă, în timp ce eu stăteam întinsă pe patul rece de spital, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În jurul meu, totul părea să se prăbușească. Mi-am strâns burta cu mâinile, ca și cum aș fi putut să-mi protejez gemenele doar cu forța dragostei mele.

Era o zi de martie, cu ploaie măruntă, când am ajuns la Urgențe. Aveam 29 de ani, eram însărcinată în șapte luni și simțeam că ceva nu e în regulă. Soțul meu, Radu, conducea în tăcere, cu maxilarul încleștat. Nu ne vorbisem de două zile, după ce mama lui îmi spusese că nu sunt „femeie de casă” și că nu merit să-i port numele. Dar acum, toate certurile păreau departe, ca niște ecouri stinse.

— Ana, trebuie să alegi, a repetat doctorul. Dacă încercăm să salvăm fetele, există riscul să le pierdem pe toate trei. Dacă te operăm acum, ai șanse mari să supraviețuiești, dar gemenele…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum poți alege între viața ta și a copiilor tăi? Cum poți să-ți privești soțul în ochi și să-i spui: „Salvează-mă pe mine”? Cum poți să-ți asculți mama plângând la telefon, implorându-te să te gândești la băiatul tău de acasă, la Vlad, care avea doar patru ani și care nu înțelegea de ce mama lui nu mai are putere să-l ia în brațe?

— Ana, nu poți să le lași pe Vlad și pe Radu singuri, mi-a spus mama, cu vocea spartă de lacrimi. Fetele… poate nu era să fie. Dar tu… tu ești tot ce avem.

Radu nu a spus nimic. S-a uitat la mine cu ochii lui verzi, obosiți, și a ieșit pe hol. L-am auzit vorbind la telefon cu sora lui, Mara:

— Nu știu ce să facem, Mara. Dacă moare Ana, ce rost mai are totul? Dacă pierdem fetele, cum o să trăiască ea cu vina asta?

Am rămas singură, cu gândurile mele. M-am gândit la copilăria mea în satul din Buzău, la serile când mama mă ținea în brațe și îmi spunea că o mamă trebuie să fie puternică, orice ar fi. M-am gândit la Vlad, la ochii lui mari și la întrebarea pe care mi-o pusese cu o seară înainte:

— Mami, când vii acasă?

Nu știam ce să fac. Am simțit că mă sufoc. Am închis ochii și am început să mă rog, deși nu mai făcusem asta de ani de zile. Am cerut un semn, orice, doar să știu că alegerea mea nu va fi în zadar.

Apoi, ușa s-a deschis și a intrat asistenta, Irina, o femeie blândă, cu ochi albaștri și mâini calde.

— Ana, știu că e greu. Și eu am pierdut un copil. Dar orice ai alege, să nu uiți că nu e vina ta. Uneori, viața ne pune în fața unor încercări pe care nu le putem înțelege.

Am izbucnit în plâns. Irina m-a ținut de mână până când am reușit să respir din nou. Atunci am știut ce trebuie să fac. Am cerut să-l văd pe Radu.

— Radu, vreau să încercăm să le salvăm pe fete. Dacă nu reușim… măcar să știu că am luptat pentru ele.

El a dat din cap, cu ochii plini de lacrimi. M-a sărutat pe frunte și mi-a șoptit:

— Orice s-ar întâmpla, te iubesc.

Operația a durat trei ore. Am simțit cum timpul se dilată, cum fiecare secundă e o eternitate. Când m-am trezit, totul era alb și liniștit. Am văzut-o pe mama lângă pat, cu ochii umflați de plâns.

— Ana, ai supraviețuit. Fetele… una dintre ele a trăit. Cealaltă… nu a reușit.

Am simțit un gol imens în suflet, o durere pe care nu o pot descrie în cuvinte. Am plâns zile întregi, m-am învinovățit, am urlat în pernă noaptea, când nimeni nu mă auzea. Radu s-a închis în el, iar mama lui a venit la spital doar ca să-mi spună că „Dumnezeu știe ce face”.

Au trecut luni până când am putut să-mi țin fetița în brațe fără să simt că trădez memoria celeilalte. Vlad a venit într-o zi la spital și m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi? Nu vezi că suntem toți aici?

Atunci am înțeles că viața merge înainte, chiar dacă sufletul îți rămâne ciuntit. Am învățat să zâmbesc din nou, să mă bucur de fiecare clipă cu copiii mei, chiar dacă uneori mă trezesc noaptea și mă întreb cum ar fi fost dacă…

Acum, când mă uit la fetița mea, Maria, și la Vlad, mă întreb: oare am făcut alegerea corectă? Oare o mamă poate fi vreodată împăcată cu un astfel de destin? Voi ce ați fi făcut în locul meu?