Între dorință și adevăr: Povestea unei mame singure

— Nu mai ai timp, Irina! Toate prietenele tale sunt deja măritate, au copii, tu ce aștepți? Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Tata tăcea, dar privirea lui tăioasă spunea totul. Aveam 31 de ani și simțeam că fiecare zi e o povară pe care o car în spate doar pentru că nu bifasem încă „soț” și „copil” pe lista vieții.

— Mamă, nu pot să mă mărit doar ca să nu rămân singură…

— Nu e vorba doar despre tine! Familia noastră are nevoie de stabilitate, de continuitate. Și Ionel e băiat bun, are serviciu la primărie, e serios. Ce-ți mai trebuie?

Ionel… Îl știam din liceu, dar nu fusesem niciodată apropiați. Era genul acela de băiat liniștit, cu privirea mereu plecată, care nu ieșea în evidență. Dar părinții mei îl vedeau ca pe salvarea mea. După luni de insistențe, am cedat. Nunta a fost mică, fără prea multă veselie. Mama plângea de fericire, eu plângeam în baie, încercând să-mi ascund lacrimile.

Primele luni au fost reci. Ionel venea târziu acasă, vorbea puțin, iar când încercam să-l apropii, se retrăgea și mai mult. Într-o seară, după ce am aflat că sunt însărcinată, am încercat să-i spun vestea:

— Ionel, vom avea un copil…

A rămas nemișcat, cu ochii fixați în podea. Apoi a ieșit din cameră fără să spună nimic. Am plâns toată noaptea, simțind că ceva nu e în regulă. În zilele următoare a devenit și mai distant. Nu voia să vorbească despre copil, nu voia să vorbească despre noi.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, l-am găsit pe Ionel în sufragerie, cu telefonul în mână și lacrimi pe obraji. M-am apropiat încet:

— Ce se întâmplă?

— Irina… eu… nu pot să fiu tatăl copilului tău. Nu pot să fiu soțul tău. Am încercat… dar nu pot.

— Ce vrei să spui?

A ridicat privirea spre mine și atunci am văzut adevărul: Ionel era gay. Mi-a spus totul printre suspine — cum s-a luptat cu el însuși ani de zile, cum a acceptat căsătoria doar ca să-și liniștească părinții și să scape de presiunea lor. Mi-a spus că nu mă poate iubi așa cum merit.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Eram însărcinată, singură și trădată de toți cei care ar fi trebuit să mă protejeze. Părinții mei au refuzat să accepte adevărul. Mama a început să mă acuze că eu am stricat totul:

— Dacă ai fi fost mai răbdătoare! Dacă nu l-ai fi presat!

Tata nu mi-a mai vorbit luni întregi.

Sarcina a fost grea. Am mers singură la controale, am plâns nopți întregi gândindu-mă cum voi crește un copil fără sprijin. Prietenele mele s-au îndepărtat — unele din rușine, altele pentru că nu știau ce să-mi spună.

Când l-am ținut pentru prima dată pe Vlad în brațe, am simțit o dragoste pe care nu o cunoscusem niciodată. Dar bucuria a fost umbrită de griji: cum voi plăti chiria? Cum voi merge la serviciu? Cum voi răspunde la întrebările lui când va crește?

Anii au trecut greu. Am lucrat două joburi — ziua la contabilitate, seara făceam traduceri online. Vlad creștea frumos, dar mereu întreba:

— Mami, unde e tati?

Îi spuneam povești despre un tată plecat departe, dar știam că într-o zi va afla adevărul. Părinții mei au început să-l viziteze după câțiva ani, dar relația noastră rămânea rece.

Într-o zi, la școală, Vlad a venit acasă plângând:

— Colegii râd de mine că n-am tată…

L-am strâns la piept și am plâns împreună. M-am întrebat dacă am făcut bine să-l aduc pe lume într-o familie atât de destrămată.

Ionel a dispărut complet din viața noastră. Am aflat peste ani că trăia cu un bărbat într-un oraș mare și părea fericit. Nu l-am urât niciodată — doar am regretat că n-am avut curajul să-mi ascult inima atunci când conta.

Acum Vlad are 10 ani și mă întreabă tot mai des despre trecutul nostru. Încerc să-i spun adevărul pe bucățele, fără să-l rănesc.

Mă uit la el și mă întreb: oare sacrificiul meu a avut vreun rost? Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Dacă aș putea da timpul înapoi… aș avea curajul să spun „nu” atunci când toți îmi spuneau „da”?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că fiecare alegere ne schimbă viața pentru totdeauna.