Între dorința tatălui meu și propriul meu drum: Povestea unei alegeri imposibile

— Irina, nu mai am răbdare! Ai 32 de ani, când ai de gând să te maturizezi? Vrei să mor fără să văd un nepot?
Vocea tatălui meu răsună în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. Mama, Maria, se preface că spală vasele, dar știu că ascultă fiecare cuvânt. Eu stau la masă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— Tata, nu e așa simplu. Nu vreau să fac un copil doar ca să bifez o rubrică pe lista ta de dorințe. Vreau să fiu sigură că e ceea ce-mi doresc și eu.

El oftează teatral și își freacă fruntea. — Tu mereu cu „vreau eu”, „simt eu”. Nu vezi că timpul trece? Toate colegele tale au deja copii. Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică rudele la Paște?

Asta e povestea vieții mele: presiunea invizibilă a „lumii”, a rudelor, a vecinilor care știu totul despre toți. Am crescut în Ploiești, într-un cartier unde fiecare mișcare era comentată pe banca din fața blocului. Tata a fost mereu stâlpul familiei – muncitor la rafinărie, om respectat, cu principii solide și o viziune clară despre cum ar trebui să arate viața fiecăruia dintre noi.

Eu am fost mereu „copilul rebel”. Am vrut să plec la București la facultate – el s-a opus. Am vrut să mă angajez într-o agenție de publicitate – el a spus că e o meserie „de pierzanie”. Am vrut să călătoresc singură prin Europa – el a amenințat că nu-mi mai dă niciun ban. Dar până acum, mereu am găsit o cale de mijloc. Acum însă, simt că nu mai pot ceda.

— Irina, dacă nu te hotărăști curând, să nu te mai bazezi pe mine! Nu-ți mai plătesc rata la apartament! Să văd cum te descurci singură!

Mă uit la el și simt cum mi se strânge stomacul. Știu că nu glumește. Tata nu amenință niciodată degeaba. Mama mă privește cu ochi umezi, dar nu spune nimic. Îmi vine să țip: „De ce trebuie să aleg între tine și mine?”

După ce pleacă tata la serviciu, mama vine lângă mine și îmi pune mâna pe umăr.

— Știi că te iubește, nu? El doar… nu știe altfel. Așa a crescut și el.

— Știu, mamă, dar eu nu pot trăi viața lui. Nu pot face un copil doar ca să-l mulțumesc pe el. Nu sunt pregătită. Poate nici nu vreau copii vreodată.

Mama oftează și mă strânge în brațe. — Să nu-i spui asta niciodată direct… Nu ar suporta.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă plimb prin apartamentul mic, printre cărțile mele de artă și fotografiile din vacanțe. Mă gândesc la toate sacrificiile pe care le-a făcut tata pentru mine – cum a muncit în schimburi ca să-mi plătească facultatea, cum s-a certat cu rudele când am refuzat să mă mărit cu băiatul vecinilor. Dar oare sacrificiile lui trebuie să devină lanțurile mele?

A doua zi primesc un mesaj de la Radu, iubitul meu de doi ani: „Ai vorbit cu ai tăi? Ce-au zis?”

Îi răspund scurt: „Tata e furios. Amenință că mă taie de pe listă.”

Radu mă sună imediat.

— Irina, hai să ne vedem diseară. Trebuie să vorbim serios.

Ne întâlnim într-o cafenea aglomerată din centru. Radu e tensionat.

— Uite… Eu te iubesc, dar presiunea asta mă termină psihic. Nici eu nu sunt pregătit pentru copii acum. Dar dacă tu vrei… poate găsim o soluție.

Îl privesc lung.

— Nu vreau să fac un copil ca să-l liniștesc pe tata sau ca să te țin lângă mine. Vreau să fie decizia noastră, nu a lor.

Radu oftează și-și trece mâna prin păr.

— Știi ce cred? Poate ar trebui să ne mutăm împreună și să vedem cum e viața fără atâta presiune din partea părinților.

Mă gândesc la asta toată noaptea. Dar știu că tata nu va accepta niciodată ideea ca eu să trăiesc „în păcat”, fără acte și fără copii.

În weekend merg acasă la părinți. Tata mă întâmpină cu fața încruntată.

— Ai luat o decizie?

Înghit în sec.

— Da, tata. O să mă mut cu Radu. Nu suntem pregătiți pentru copii acum și nici nu știu dacă vom fi vreodată. Vreau să trăiesc viața mea, nu a ta.

Tata izbucnește:

— Atunci să nu mai vii la mine când ai nevoie de bani! Să văd cum te descurci singură! Să nu uiți cine te-a crescut!

Mama încearcă să-l liniștească, dar el iese trântind ușa.

Rămân singură cu mama în bucătărie.

— Mamă… tu ce-ai fi făcut?

Ea oftează adânc:

— N-am avut curajul tău, Irina. Poate dacă aș fi avut… viața mea ar fi fost altfel.

Mă mut cu Radu într-o garsonieră mică din București. Primele luni sunt grele – banii sunt puțini, tata nu-mi răspunde la telefon, iar mama îmi scrie mesaje scurte și triste: „Sper că ești bine.”

Uneori mă simt vinovată – pentru lacrimile mamei, pentru furia tatălui meu, pentru faptul că am ales altceva decât au visat ei pentru mine. Alteori simt o libertate pe care n-am cunoscut-o niciodată: pot decide singură ce fac cu viața mea.

După aproape un an, tata mă sună brusc într-o seară:

— Irina… ai nevoie de ceva? Ai mâncat?

Vocea lui e moale, obosită. Îmi dau seama că îi lipsesc discuțiile noastre, chiar dacă erau pline de ceartă.

— Sunt bine, tata. M-am descurcat.

— Să vii pe la noi… când poți.

Închid telefonul cu ochii în lacrimi. Știu că drumul spre împăcare va fi lung și greu. Dar pentru prima dată simt că trăiesc viața mea, nu viața pe care alții au ales-o pentru mine.

Oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru fericirea părinților noștri? Și cât de mult merităm noi înșine să fim fericiți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?