Între două lumi: Povara așteptărilor mamei mele

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să alerg după fiecare robinet care picură sau după fiecare chiriaș care sună că s-a stricat centrala! am izbucnit într-o seară, cu telefonul lipit de ureche, în timp ce încercam să-mi liniștesc copilul care plângea în camera alăturată.

Mama a tăcut o clipă, apoi a răspuns cu vocea ei tăioasă, pe care o știam atât de bine din copilărie:

— Dar tu ești singura pe care mă pot baza, Irina. Știi bine că nu mă pricep la astea. Și tu mereu ai fost cea descurcăreață.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era exact genul de replică pe care o folosea când eram mică și trebuia să am grijă de fratele meu mai mic, Radu, pentru că ea lucra două ture la spital. Mereu mi-a spus că o femeie trebuie să fie independentă, să nu depindă de nimeni, să-și rezolve singură problemele. Dar acum, la 58 de ani, mama părea să uite tot ce m-a învățat.

Totul a început când tata a plecat. Aveam optsprezece ani și tocmai terminasem liceul. Tata și-a făcut bagajele într-o dimineață de vară și a plecat fără să se uite înapoi. Mama a rămas cu două salarii mici, două guri de hrănit și un apartament pe care l-a transformat rapid într-o sursă de venit: l-a închiriat și ne-am mutat la bunici, la marginea orașului. De atunci, apartamentul acela a devenit centrul tuturor problemelor noastre.

Ani la rând, mama s-a descurcat singură. Își făcea singură contractele cu chiriașii, mergea la bancă, schimba prize și repara uși. Îmi repeta obsesiv: „Nu te baza pe nimeni, Irina! Femeile ca noi trebuie să fie tari!”. Am crescut cu ideea asta ca pe o armură. Am învățat să nu cer ajutor, să nu mă plâng, să nu arăt slăbiciune.

Dar totul s-a schimbat când m-am măritat cu Vlad și am avut-o pe Maria. Mama a început să mă sune tot mai des: „Irina, chiriașii spun că nu merge aragazul!”, „Irina, trebuie schimbată țeava la baie!”, „Irina, nu știu ce să fac cu contractul nou!”. La început am ajutat-o fără să comentez. Era mama mea. Dar cu timpul, problemele ei au devenit problemele mele și ale lui Vlad.

Într-o seară, după ce am alergat de la serviciu direct la apartament ca să primesc un instalator care nici măcar nu a venit la timp, Vlad m-a privit lung:

— Irina, nu mai putem continua așa. Mama ta trebuie să învețe să se descurce sau să plătească pe cineva pentru asta. Nu e corect față de noi.

Știam că are dreptate. Dar cum să-i spun mamei mele că nu mai pot? Cum să-i spun femeii care m-a crescut singură că nu mai vreau să fiu salvatoarea ei?

Am încercat într-o duminică după-amiază, când am mers la ea cu Maria:

— Mamă, cred că ar trebui să angajezi un administrator sau măcar un instalator pe termen lung. Nu mai pot eu și Vlad să rezolvăm totul.

S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să mă mut pe alt continent:

— Cum adică? Să dau bani pe ceva ce poți face tu? Tu ești fata mea! Și Vlad e bărbat în casă! Ce rost are să plătesc străini?

M-am simțit vinovată instantaneu. Dar apoi am simțit furie. De ce trebuie mereu eu să fiu cea responsabilă? De ce nu poate mama mea să accepte că are nevoie de ajutor specializat?

În timp ce Maria se juca pe covor cu niște cuburi vechi din copilăria mea, mama a început să povestească despre cum vecina noastră, doamna Stanciu, își plătește ginerele ca să-i repare lucrurile prin casă:

— Săraca, nu are pe nimeni apropiat care s-o ajute gratis! Ce noroc am eu cu tine!

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap:

— Mamă, dar eu nu sunt instalator! Am serviciu, am copil! Vlad la fel! Nu putem fi mereu la dispoziția ta!

A urmat o tăcere apăsătoare. Mama s-a ridicat brusc și a început să spele vasele zgomotos. Maria s-a uitat speriată la mine.

Seara aceea a fost începutul unei răceli între noi care avea să dureze luni întregi. Mama nu mă mai suna decât dacă era ceva urgent. Eu mă simțeam vinovată și ușurată în același timp. Vlad era mulțumit că aveam mai mult timp pentru noi.

Dar liniștea n-a durat mult. Într-o zi m-a sunat Radu:

— Irina, ai vorbit cu mama? E supărată rău. Zice că n-are pe nimeni pe lume.

— Radu, dar tu de ce nu o ajuți?

— Eu sunt la Cluj! Tu ești aici!

Am oftat adânc. Povara rămânea tot pe umerii mei.

Într-o noapte am visat-o pe mama tânără, alergând prin ploaie cu mine de mână spre tramvai. M-am trezit plângând. O iubeam atât de mult și totuși simțeam că mă sufoc sub greutatea așteptărilor ei.

A doua zi i-am scris un mesaj lung:

„Mamă, te iubesc și vreau să te ajut mereu cât pot. Dar am nevoie și eu de spațiu pentru familia mea. Te rog, încearcă să găsești un specialist pentru problemele apartamentului. Eu voi fi mereu aici pentru tine când ai nevoie cu adevărat.”

Mi-a răspuns scurt: „Bine.”

Au trecut câteva luni de atunci. Mama a găsit un instalator recomandat de vecini și chiar un administrator care se ocupă de chiriași. Relația noastră s-a mai relaxat puțin, dar încă simt uneori privirea ei dezamăgită când ne vedem duminica la masă.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare e egoism sau doar instinct de supraviețuire? Cât din ceea ce suntem datori părinților noștri e iubire și cât e doar teamă de vinovăție?